SoundBlog

Nivelul de volum al mixajului final, prin prisma hipercompresiei

Postat de mihai on mai 26, 2010  |  13 Comments

Trecute sunt vremurile in care mixajul se facea, literamente, “la mana”, cu inginerul, asistentii si probabil si producatorul sau trupa stateau in jurul mixerului si aveau un fader, un potentiometru sau un buton de mute sub control, “muncind” impreuna la automatizari pentru a obtine un mixaj cat mai bun. (Din pacate), trecute sunt si vremurile in care se inregistrau atatea take-uri pana ce era scris pe banda de magnetofon era exact ceea ce trebuia piesei, atata ca si interpretare, cat si din punct de vedere tehnic. In rand cu restul lumii si deodata cu aparitiei DAW-urilor si al consolelor care dispun de sisteme complexe de automatizare, procesul de inregistrare si mixaj a suferit mari modificari pe parcursul timpului, punandu-se un mult mai mare pret pe “perfectiunea” rezultatului final, cu toate plusurile si minusurile de rigoare – o mai mare parte din acest rezultat fiind pasat pe umerii inginerului de sunet.

Oricum, indiferent de mediul de stocare al mixajului final, de modul de lucru, de procesul de masterizare, si chiar si indiferent de publicul tinta, inginerul de sunet este obligat sa ia pe parcursul procesului de mixaj o serie de decizii cruciale, cu singurul scop de a aduce un zambet pe fata ascultatorilor, a face un om sa dea din picior sau sa il duca intr-o anume stare de spirit.

Dupa aceasta introducere nu neaparat scurta, sa trecem la aspectele pe care doream sa le prezint in acest articol, pe care le consider cam cele mai importante aspecte de principiu ramase de actualitate in domeniu, poate chiar singurele: nevoia de a obtine un volum final cat mai ridicat prin prisma folosirii hipercompresiei si a limitarii, precum si insemnatatea acestor aspecte asupra procesului de mastering.

Un nivel de volum competitiv

Incepand din anii ’50, inginerii de sunet au incercat sa ridice cat mai mult nivelul sonor perceptual al mixajelor, pentru a le intrece pe cele care ieseau din alte studiouri. Motivul este simplu, si clar – prin comparatie, orice melodie care este mai tare, va da impresia ca suna mai bine decat una care e mai incet (o afirmatie putin cam prea generalista, asupra careia voi reveni – paranteza facuta pentru a nu mi se sari, inca, in cap).

Indiferent de deceniu, problema obtinerii unui volum ridicat era majoritar bazata pe mediul de stocare a muzicii – discurile de vinyl, in prima faza. Un disc care fusese imprimat la un volum prea ridicat ar fi facut capul de citire sa vibreze prea puternic, ducand la iesirea sa din sant si la un disc care “sarea”. Dupa aparitia casetelor magnetice, daca volumul era prea ridicat, sunetul imprimat pe ele incepea sa fie distorsionat, si inaltele incepeau sa dispara incetul cu incetul (un efect dorit pe anumite instrumente, dar in nici un caz pe tot mixajul, tot timpul). Dupa aparitia tehnicii digitale si a mediului sau de stocare cel mai raspandit, CD-ul, orice mixaj care trecea de 0dB FSD (limita efectiva a mediului digital) ducea la clipping digital, cel mai “urat” (din punctul meu de vedere) lucru care i se poate intampla unui mixaj complet.

Cu toate aceastea, pe parcursul timpului nivelul de volum mixajelor a crescut incetul cu incetul, in principiu in urma aparitiei tehnicii si a limitelor digitale, cu abilitatile lor de look-ahead, care, in cazul in care au fost folosite cu atentie, duceau la un volum ridicat, fara aparitia clipping-ului digital sau al distorsiunilor de banda magnetica.

In mod normal, ridicarea finala a volumului era obtinuta de catre inginerul de mastering. Un mixaj cu dinamica dorita si acceptata de catre artist si/sau de catre casa de discuri, acesta era trimis inginerului de mastering, care ridica nivelul de volum, incercand in acelasi timp sa pastreze cat mai mult din impresia de dinamica a piesei – revenind la ce am spus inainte legat de “orice e mai tare va suna mai bine”, e destul de clar de ce procesul de mastering a devenit incetul cu incetul ceva asemanator cu voodoo-ul in perceptia muzicienilor.

Problema intalnita de catre inginerul de mixaj la ora actuala (asta in cazul in care nu se fac pachete de mix&master, cum se intampla deseori la noi) este faptul ca artistii in general vor ca inclusiv mixajul final sa aiba nivelul ridicat pana in punctul in care poate sa concureze cu mixajele deja trecute prin masterizare, de la primul mixaj de principiu. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care sunetul consolelor SSL a devenit atata de impregnat in mintea oamenilor – compresorul de pe master bus a fost folosit si/sau abuzat de atatea ori de catre inginerii de mixaj incat si-a facut culcus in urechile oricarei persoane care a mai auzit vreo piesa inregistrata (exagerez, evident).

La ora actuala, luand in considerare numarul ridicat si accesibilitatea limitelor digitale, nu e deloc dificil limitezi un mixaj pana la strivire, doar de dragul volumului – dar asta NU inseamna ca esti obligat sa o faci. Si astfel am ajuns la cel de-al doilea aspect in discutie, respectiv…

Hipercompresia

Un nivel prea ridicat de compresie sau de limitare (tot o forma de compresie, in cele din urma) pe mixajul final a capatat incetul cu incetul denumirea de “hipercompresie”. Mai jos, avem cateva posibile motive pentru care NU este neaparat de dorit.

• -         inginerul de masterizare nu are cum sa o contracareze pentru a isi putea desfasura activitatea cat mai bine

• -         prin abuz, se ajunge linistit la punctul in care de fapt fura din viata mixajuului, transformandu-l intr-un fel de zgomot de fond care nu transmite mare lucru

• -         un mixaj hipercomprimat care este apoi transformat in MP3 (sau alte formate similare) vor adauga artefacte nedorite, datorita faptului ca nu se “descurca foarte bine” cu materialele cu volum RMS foarte ridicat

• -         headroom-ul pe care inginerul de master l-ar putea folosi nu mai exista

O piesa care a fost hipercomprimata nu va mai avea dinamica, ramanand doar cu un volum ridicat, dar fiind lipsita de viata sau de orice factor care sa incite ascultatorul. Daca te uiti la ea intr-un DAW, va arata aproximativ ca o caramida, si probabil ca va suna similar.

Acestea fiind zise, e importanta obtinerea unui mixaj care sa aiba un volum RMS care sa tinda (subliniez, sa TINDA) catre cel final, pentru a ii oferi artistului o vedere cat mai exacta asupra modului in care va suna piesa dupa master. Metoda cea mai intalnita este folosirea compresorului de master bus pentru acest lucru.

Acesta e setat in general in felul urmator: raport de compresie scazut (multumesc pentru corectura, Omu) de 1.5:1 sau 2:1 (in functie de compresor, poate fi si 4:1, la SSL Master Bus Comp, de exemplu), un atac si un release lent. Astfel, mixajul va obtine un nivel relativ mai constant – dupa nu mai mult de 5dB de compresie (2-4dB in general). Practic, acesta este punctul in care ar trebui sa te opresti, dar datorita cerintelor publicului, se va trece la punctul urmator. Cu o mica paranteza – iesirea post-compresor si inainte de urmatorul etaj este cea care va trebui trimisa inginerului de master, nicidecum cea ulterioara pasului urmator, respectiv limitarea.

Aceasta consta dintr-un limiter digital setat la -0.1dB FSD sau -0.2dB FSD, pentru a previne clipping-ul; apoi se seteaza gain-ului de intrare al limiterului pana se obtine volumul efectiv dorit.

Astfel, vei putea beneficia de ceea ce este mai bun din ambele lumi – artistului ii vei putea da un mixaj care sa fie comparabil cu volumul pieselor pe care le aude la radio (nu ar fi oare cu atat mai simplu sa i se poata explica sa dea volumul mai tare la aparatul de auditie, pentru ca e vorba de un mixaj…) si inginerul de master va primi un mixaj cu suficient headroom pentru a putea sa se ocupe de procesul de masterizare asa cum ar trebui.

Acestea fiind zise, voi incheia aceasta pregatire a articolului de saptamana viitoare, respectiv cel legat de masterizare si ce insemna ea in contextul muzical actual.

Gama de frecvente si egalizarea audio

Postat de mihai on aprilie 1, 2010  |  32 Comments

Desi fiecare inginer de sunet are intentia de a inregistra instrumentele cat mai clar si ca acestea sa aiba un impact cat mai puternic (sau sa foloseasca sample-uri cat mai de calitate), raspunsul in frecventa al acestora se poate intampla sa fie limitat in momentul in care se ajunge la mixaj. Acest lucru se poate intampla datorita sistemului de monitorizare diferit al studioului in care s-au inregistrat, a cailor de semnal diferite, sau a influentei inginerului de sunet care a inregistrat sau a muzicienilor. Prin urmare, la mixaj poti fi nevoit sa “imbunatatesti” raspunsul in frecventa al elementelor inregistrate.

Unealta folosita pentru acest lucru este egalizatorul audio, fie el parametric, grafic samd – rezultatul final este acelasi. Eu personal il consider cam cel mai important si in acelasi timp cel mai dificil procesor de semnal de folosit, atat din punct de vedere conceptual, cat si ca si aplicabilitare directa a sa.

“Softube A-Range, un EQ semi-parametric”

Care este scopul egalizarii?

-         sa faci un instrument sa sune mai clar

-         sa faci un instrument sa sune mai “mare”, sa aiba un impact mai puternic

-         si cel mai important, sa ajute la imbinarea elementelor mixului, prin sculptarea in frecventa a unei nise pentru fiecare dintre ele.

Gama de frecvente audio

Inainte de a intra in detaliile egalizarii, trebuie facuta o paranteza, pentru a observa zonele principale in care se poate opera cu ajutorul egalizatorului. Vom imparti spectrul de frecvente audio in 6 zone, fiecare cu un impact diferit:

-         sub-joase (sub-basi): zona de frecvente intre 16 si 60Hz, cuprinzand sunete care nu se aud, la modul propriu, ci se simt ca si vibratii (tunetul, de exemplu are un continut de sub-joase considerabil); chiar daca nu sunt constante (poate doar toba mare are un continut simtitor), ele dau o impresie de putere unui mixaj, dar fac mixajul sa fie inchis si neinteligibil daca sunt folosite abuziv

-         joase (basi): se gasesc intre 60 si 250Hz, si contin fundamentala instrumentelor de ritm (toba mare, bas, pian in registrul inferior, uneori chitara samd); egalizarea acestei zone poate schimba balansul tonal al mixajului, facandu-l mai subtire sau mai plin; in exces, vor face un mixaj sa “bubuie” in mod constant

-         medii-joase: zona dintre 250 si 2000Hz, continand primele armonice a mare parte din instrumentele muzicale, si pot da impresia de sunet “de telefon” daca sunt prea pregnante in mixaj (deloc surprinzator, luand in considerare ca 250-2000Hz este aproape exact raspunsul in frecventa a telefoniei fixe); un boost prea puternic intre 500-1000Hz va da o alura de trompeta instrumentelor, pe cand in octava imediat superioara le va face sa sune metalic-subtire; folosirea acestor frecvente in mod excesiv va duce la un sunet obositor

-         medii-inalte: zona dintre 2 si 4kHz, importanta pentru inteligibilitatea vocii omenesti, care poate fi redusa puternic printr-un boost excesiv pe instrumentele care se suprapun cu vocea; e o zona de frecventa de asemenea obositoare daca este prea puternica; prin folosirea unui mic boost in jurul a 3000Hz pe voce, si un mic cut pe instrumentele peste care se suprapune, se poate obtine ca si rezultat o voce mult mai clara, fara a fi nevoit sa ii ridici nivelul

-         inalte – prezenta: intre 4 si 6kHz se gasesc frecventele in general responsabile pentru claritatea si definitia vocilor si ale instrumentelor; un boost in aceasta zona poate da impresia apropierii muzicii de ascultator, implicit un cut in aceasta zona va face elementul din mix sa para mai distant

-         inalte – stralucire: zona de frecvente dintre 6 si 16kHz afecteaza stralucirea, claritatea si senzatia de “aer” a instrumentelor; un boost prea puternic poate deveni deranjant si sa creasca mult nivelul sibilantei vocale

Luand in considerare ca variantele “creative” ale egalizari au fost prezentate mai sus, voi ataca mai departe metoda prin care sa folosesti egalizatorul pentru a ajuta la imbinarea elementelor unui mixaj.

Ca si punct de plecare, ar trebui luat in considerare in primul rand urmatorul concept: cu cat un instrument este mai mare, mai plin, in mixaj este mai putin loc pentru celelalte instrumente, care trebuie sa fie mai mici pentru a ii lasa loc acestuia sa se desfasoare. Astfel, intr-un mix incarcat de instrumente nu vei avea posibilitatea sa faci pe nicicare dintre ele foarte mari, lucru care ar fi perfect posibil intr-un aranjament golas, cu putine instrumente.

Pentru a ajuta elementele mixajului sa se imbine mai bine, poti incerca sa urmezi urmatorii pasi – nu garantez ca va functiona, si in mod sigur nu e singura metoda functionala, dar poate servi pe post de indrumar:

1. Incepe cu sectiunea ritmica – tobe si bas. Basul ar trebui sa fie clar si distinct cand este suprapus peste tobe, fara a le eclipsa pe acestea. Toate elementele ritmice ar trebui sa se auda distinct, incearca urmatoarele:

-         asigura-te ca nu ai doua boosturi pe aceeasi frecventa pe nicicare dintre elemente; daca sunt, departeaza-le, unul intr-o directie, unul in cealalta, suficient pentru a obtine separatie, fara a pierde din efectul lor (dorit, ma gandesc)

-         daca un instrument are un cut la o anumita frecventa, poti incerca un boost pe un instrument care ocupa aproximativ aceeasi zona (toba mare/chitara bas, de exemplu)

1. Adauga elementul cel mai important al mixajului (vocea, in general), si repeta pasii de mai sus.
2. Introdu si restul elementelor, avand grija conform pasilor anteriori sa nu “calce” peste sectiunea ritmica si voce.

-         ideea este ca fiecare instrument sa se auda clar, si metoda cea mai buna este ca fiecare sa aiba locul sau in banda de frecventa

-         dupa ce ai lucrat in frecventa instrumentele pentru a nu se intersecta, e perfect posibil ca acestea sa sune foarte prost o data ce sunt puse in solo; nu e o problema, doar in context conteaza cum suna

Cateva “reguli” ale egalizarii:

-         daca un element nu suna suficient de distinct, incearca sa tai in frecventa in jurul a 250Hz

-         daca suna nazal, poti incerca sa mai reduci din zona de frecvente din jurul a 500Hz

-         aplica un cut in frecventa daca vrei ca ceva sa sune mai bine, sau sa se imbine mai bine cu restul elementelor

-         aplica un boost daca vrei sa sune interesant sau diferit

-         nu ai ce boost-ui daca respectiva frecventa nu exista din start (7-16kHz pe chitara bas, de exemplu, sau 40Hz pe voce)

Speram ca toate aceste indrumari v-au fost de folos, iar daca aveti sugestii sau comenturi va rog nu ezitati!