SoundBlog

Adancimea/numarul de biti si rata de esantionare – partea II

Postat de mihai on septembrie 17, 2010  |  12 Comments

Si dupa cum am promis, am revenit, urmand sa abordez in acest capitol problema adancimii/numarului de biti, precum si sa ofer niste sfaturi practice, derivate din experienta personala in domeniu.

Adancimea de biti

Pentru a face o prezentare cat mai clara asupra acestui subiect, voi incepe cu fundatia: informatia digitala dintr-un calculator este reprezentata binar, pe un numar de biti. Cand vorbim strict de audio, nr. de biti se foloseste pentru a “semnaliza” amplitudinea pe care o ia semnalul audio digital (rezultat in urma conversiei, de exemplu) intr-un moment anume din timp, semnalizat de catre perioada de esantionare (discutata in partea anterioara). Cu cat nr. de biti arondat fiecarui moment este mai crescut, cu atat avem posibilitatea de avea un raspuns mai “fin” al digitizarii. Un exemplu: daca am avea amplitudinea pe un singur bit (“1” sau “0”) finetea ar fi inexistenta – semnalul digital ar fi putea spune in fiecare moment strict “exista semnal, la nivelul maxim posibil (0dB FSD)” sau “nu exista semnal”. Deloc util muzicii.

Pentru a exemplifica grafic acest aspect, mai jos aveti o perioada a unei sinusoidale discretizata la o adancime mica de biti:

Si, varianta mai apropiata de realitate, la un numar mai ridicat de biti:

Gama dinamica

Practic, la ce se rezuma numarul de biti? La o anume gama dinamica maxima teoretica pe care o permite; calculata aproximativ cu 6*nr. de biti:

- la 1-bit, avem doar 2 nivele posibile pentru volum, o gama dinamica de 6dB

- la 8-biti, avem 256 de nivele posibile de volum, o gama dinamica de 48dB

- la 16 biti, avem 65536 de nivele, o gama dinamica de 96dB

- la 24 biti, avem 16.7 milioane de nivele, o gama dinamica de 144dB

Gama dinamica se refera la raportul dintre cea mai mare valoare pe care o poate lua un semnal (0dB FSD, in cazul celui digital), si valoarea minima a acestuia. Pentru a intelege mai bine, aveti mai jos niste valori de gama dinamica a anumitor echipamente folosite in mod curent:

-          caseta audio (nou-nouta) – 50-60dB

-          vinyl-uri (in stare perfecta, de foarte buna calitate si pe un sistem audiofil) – 70-80dB

-          magnetofoane (tape-machine-uri de studio) – maxim 90dB

-          CD – aproximativ 100dB

-          convertor A/D la 24biti (de calitate foarte buna, luata in considerare si circuistica analogica aferenta, care scade gama sa dinamica teoretica) – 116-117dB

-          ultima editie a unui compresor foarte faimos pentru agresivitate – “peste” 85dB

In primul rand (pe langa gama dinamica scazuta a anumitor medii de reproducere si echipamente), ar fi de observat faptul ca si cele mai avansate convertoare A/D nu reusesc nici macar sa se apropie de gama dinamica maxima teoretica a 24-biti, in principiu datorita circuisticii analogice aferente, motiv pentru care nu am auzit prea multe de convertoare de 32biti. Am citit acum ceva vreme un data sheet a unui prototip de convertor la 32-biti care oferea o gama dinamica apropiata e cea teoretica a 24 de biti; din pacate nu mai tin minte producatorul sau part number-ul… Stiti ceva despre el?

Mergand mai departe, tape machine-urile intr-atata de iubite inclusiv la ora actuala (macar prin prisma emularilor lor digitale) nu au nici macar 16biti de gama dinamica, si asta in cazul CEL mai fericit. Si atunci de ce sa ne agitam intr-atata cu 24 de biti vs. 16 biti? Din cateva motive simple.

In primul rand, si marea parte a convertoarelor pe 16 biti sufera de aceeasi boala ca si cele pe 24 – de fapt, din gama dinamica maxima teoretica de 96dB pe care ar trebui sa ofere, se poate intampla sa aiba doar 13-14 biti, respectiv vreo 80dB. Cam putin, ati spune. Intr-adevar, pentru o toba (care are o gama dinamica extrem de ridicata) sau pentru o inregistrare orchestrala, ar putea fi insuficient; dar luati in considerare o inregistrare de chitara distors pe acorduri (fara palm mute-uri)… gama sa dinamica ma indoiesc sa depaseasca 6dB. Intamplator, cam aceeasi gama dinamica pe care o au si cele mai recente “masterizari” – echivalentul zgomotului alb modulat din cand in cand. Asa, de distractie, si cu o referire directa la un articol mai vechi, luati un mixaj modern, strivit cu ura (Nickelback, sa zicem; sau daca preferati, sunt niste mixaje de metaleala din ultimii ani care cu greu pot fi deosebite de zgomotul alb), si convertiti-le la 8 biti. Simtiti vreo diferenta? J

Un alt avantaj in favoarea utilizarii de 24 biti este faptul ca puteti tine nivelul de inregistrare scazut (-18dB in mod curent, cu varfuri pana in -12dB – motivul este detaliat in articolul acesta, pe la jumatate), si totusi sa capturati fiecare nuanta a instrumentului, indiferent care este acesta. Astfel, scapati de grija overload-urilor care pot aparea in cazul unor inregistrari la 16biti (reali, sa speram) fortate in nivel pentru a obtine maximul de fidelitate.

32bit-float (cu virgula flotanta)

Aici mai intervine un subiect, de care am fost intrebat de catre “Gery.M” ca si comment la partea anterioara a articolului. 32-bit float… Permite o gama dinamica de peste 1500dB (!) – ca si idee, cred ca daca echipamentele analogice ar permite (nu o fac, toate se opresc in jurul a 120dB), ar fi o gama dinamica suficienta pentru a inregistra Big Bang-ul si ulterior suieratul unui tantar aflat la 10km distanta (o gluma evidenta, nu pot concepe cu adevarat ce inseamna un raport intr-atata de mare). Cu toate acestea, este utila in interiorul DAW-urilor – este motivul pentru care putem scadea sau overload-ui nivelul tuturor canalelor cu 16dB, si sa corectam respectivul nivel pe master bus, fara nici un efect advers. Daca ne referim la o inregistrare, nu are vreodata sens sa fie folosit nr. respectiv de biti – 24 de biti este arhisuficient, nici macar convertorul nepermitand peste 120dB din cei 144dB permisi de catre encodarea PCM, iar combinatia microfon+preamplificator+zgomot ambiental neavand sansa sa depaseasca vreodata 100dB de gama dinamica intre maximul semnalului util si zgomot (nu mie, cel putin). Mai exista un mit, care afirma ca sistemele actuale ruland pe 32 de biti, ar lucra mai usor daca fisierele sunt ele insele de 32 biti – din pacate, este un fals; fara sa intru in arhitectura calculatoarelor, voi afirma foarte simplu si clar – nu au nici cea mai vaga urma de legatura una cu alta. Este aproximativ ca si cum ai afirma ca oamenii ar trebui sa conduca masini cu 2 roti, datorita faptului ca au 2 picioare, fara sa fie denumite biciclete, si fara sa ne referim la variante similare cu:

24 biti vs. 16 biti

Cand sa folosesti totusi inregistrari pe 24 de biti si cand pe 16? Parerea mea este urmatoarea: luand in considerare faptul ca spatiul pe hard disk este extrem de ieftin la ora actuala, iar puterea de procesare necesara nu creste in mod semnificativ la lucrul in 24 de biti, folositi numarul maxim de biti permis in specificatiile placii audio – 24 biti, in marea majoritate a cazurilor. Daca totusi sunteti limitati de resurse, in functie de genul de muzica abordat (o trupa de metal nu va necesita o gama dinamica larga, va garantez), puteti recurge la 16biti fara vreo pierdere sesizabila.

Mihai Toma

Adancimea/numarul de biti si rata de esantionare – partea I

Postat de mihai on septembrie 14, 2010  |  7 Comments

Mare parte din placile audio disponibile pe piata ofera posibiltatea de inregistrare/prelucrare a semnalului la mai multe adancimi de biti si rate de esantionare. Dar ce inseamna aceste marimi si care este influenta lor asupra inregistrarilor voastre? Pentru a raspunde la aceste intrebari (cu parantezele clasice de rigoare), va rugam cititi mai departe.

Formatul PCM

Dupa cum e posibil sa stiti, informatia audio de pe DAW-ul propriu se inregistreaza in general in format PCM, la o anume adancime de biti si la o anumita rata de esantionare.

Formatul PCM (pulse-code modulation) este folosit pentru encodarea informatiei analogice intr-o serie de esantioane achizitionate la o anumita perioada de timp distanta intre ele.

Cea mai simpla metoda pentru a intelege acest aspect este urmatoarea – avem o simpla unda sinusoidala, care in domeniul analogic arata asa:

Dupa cum vedeti, in lumea reala, analogica, ea este o curba “fluida”, fara intreruperi, salturi, samd – pe cat permite rezolutia reprezentatiei vizuale (a pozei), bineinteles. Pentru a o putea discretiza (converti in semnal digital), avem nevoie sa impartim perioada respectiva a sinusoidalei intr-un numar oarecare de “distante” in timp, pentru a putea esantiona:

Astfel, in momentul in care sinusoidala ajunge in dreptul fiecarei linii rosii, se va “nota” in calculator (prin intermediul convertorului analog-digital) ceva asemanator cu: “in momentul x, amplitudinea semnalului are valoarea z1; la momentul x+1, el are valoarea z2; samd”. Nu se acorda importanta valorilor dintre perioadele de esantionare, ele vor fi liniarizate in mod automat de catre conversie, rezultatul fiind urmatorul, in format digital:

Nu prea seamana a sinusoidala antementionata, nu-i asa?

Rata de esantionare

Ultima imagine nu seamana cu sinusoidala originala datorita faptului ca achizitia a fost facuta la o rata de esantionare prea mica pentru a putea “captura” intregul sau spectru. In locul sinusoidalei pure, care are un ton dulce si moale (asemanator cu un flaut, sa zicem), rezultatul digitizat, de fapt un semnal rectangular, va suna dur si tipator (oarecum asemanator cu un fierastrau taind o bucata de metal).

Pentru a putea captura mai bine semnalul dorit, va fi nevoie de o rata de esantionare mai mare:

Ducand la un rezultat mult mai apropiat de realitate:

Revenind la domeniul audio, care este rata de esantionare la care trebuie sa fie facuta achizitia pentru a putea captura toate nuantele unui semnal care sa fie reprodus de catre o boxa si sa nu poata fi deosebit de original (in limitele tehnice ale microfoanelor/difuzoarelor)?

Teorema Nyquist-Shannon (un link catre wikipedia pentru cei interesati) afirma urmatoarele, intr-un mod destul de complicat: pentru a putea reprezenta in mod digital un semnal analogic, este suficienta o frecventa de esantionare care sa fie dublul frecventei maxime a semnalului achizitionat.

Bun, mergem mai departe – care este frecventea maxima a unui sunet audibil de catre om? Luand in considerare ca frecventele superioare acesteia sunt in mod foarte justificat denumite ultrasonice si au tendinta sa fie auzite mai degraba de catre caini si alte animale cu simturile mai dezvoltate decat cele omenesti). Raspunsul (stiintific) general valabil este de 20.000Hz (20kHz). Desi nu exista un consens general, se pare ca totusi cifra de 16.000Hz este cea mai apropiata de realitate, de la varsta copilariei-adolescentei timpurii mai departe. Cu scaderi destul de rapide o data cu avansarea in varstei, datorate “uzurii” urechii datorate expunerii la zgomotele inconjuratoare – si, dupa cum afirma studii curente, cu deteriorari mult mai rapide datorate ascultatului de muzica la casti la volum prea ridicat (multumim, Apple! [si nu numai]).

Revenind – prin prisma teoriei respective si a celor antementionate, ar rezulta ca rata de esantionare minima acceptabila ar fi de 32kHz (intamplator, rata de esantionare a o serie larga de multi-efecte din anii ’80 care inca sunt schimbate pe eBay contra unor sume considerabile de bani – Lexicon-urile, in principiu). Dar tehnologia moderna este considerabil mai darnica, si a inzestrat orice dispozitiv analog/digital cu o rata de esantionare de 44kHz.

Cu toate acestea, mare parte din ele pun la dispozitie si rate de esantionare mai mari, de 48kHz (folosit in film), 96kHz, 192kHz, samd. Luand in considerare ca mediul de ascultare standard (in cazul fericit) este CD-ul audio la 44kHz, care ar fi motivele, avantajele si dezavantajele acestor rate de esantionare?

Intai, dezavantajele, mult mai simplu de pus in cuvinte:

- spatiul ocupat pe hard disk considerabil mai mare

- puterea de procesare necesara pentru a putea lucra cu datele respective creste cvasi-exponential

- nu toate pluginurile si efectele externe (in cazul in care acestea sunt conectate digital) au posibilitatea de a rula la acea frecventa de esantionare

Avantajele… Aici devine totul mai complicat. Primul punct de vedere ar fi faptul ca filtrul anti-aliasing este mutat cat mai departe in frecventa (descriere completa aici) – acesta este un filtru trece-jos pozitionat la jumatatea frecventei de esantionare necesar pentru a taia frecventele superioare, frecvente care prin aliasing ar introduce zgomot (in sensul de semnal nedorit) in spectrul de frecventa dorit (cel audio, in cazul nostru). Problema cu acest filtru este faptul ca, asemenea oricarui alt filtru (egalizator, etc.), introduce defazaje in semnal, cu efecte mai mici sau mai mari si asupra spectrului dorit. Cat de mult apare acest efect negativ, depinde strict de calitatea convertorului – la convertoarele de calitate, este aproape imposibil de deosebit un semnal esantionat la 44kHz fata de unul la192kHz (si mentionez “aproape” datorita presupunerii ca exista persoane cu urechi de o “calitate” considerabil mai ridicata decat cea a marii majoritati a persoanelor, majoritate in care tind sa ma includ si pe mine).

Un alt avantaj, mai clar, este in cazul in care exista sanse ca materialul inregistrat sa fie disponibil si pentru DVD-uri, SACD-uri, filme, samd. In acest caz, este foarte indicata folosirea din start a frecventelor de esantionare pe care le va avea mediul final de stocare.

Aici voi incheia aceasta prima parte – in urmatoarea voi reveni cu o prezentare mai amanuntita asupra adancimii de biti, precum si cu mai multe impresii personale legate de subiect, pe care aveti dreptul constitutional de a le comenta cu ajutorul casutei de mai jos. J

Mihai Toma

Bleed-ul si zgomotele ambientale

Postat de mihai on august 9, 2010  |  No Comments

Sunt nevoit sa folosesc din nou un cuvant in limba engleza pentru a marca un termen al domeniului audio, in lipsa unui termen cunoscut in limba romana – bleed-ul.

La ce se refera respectivul termen? Practic, la sunetul altor instrumente sau boxe care este captat de catre un microfon pus pe un instrument anume – sunetul tobei mici captat de un microfon de toba mare, basul si chitara captate de microfoanele de tobe in cazul unei sesiuni de inregistrari live, sunetul unor casti date prea tare pe o inregistrare vocala, samd. Se diferentiaza de zgomotele ambientale complet de nedorit care pot aparea pe o inregistrare – un scartait de scaun pe o inregistrare de chitara acustica sau huruitul subsonic al unui camion care trece prin apropiere pe o inregistrare vocala.

Desi subiectul princicipal al acestui articol este bleed-ul, voi aborda intai problema zgomotelor ambientale.

Zgomotul ambiental

Atata timp cat nu ai construita o incinta camera-in-camera flotanta, sau nu ai studioul intr-un loc lipsit de orice fel de fauna (cea bipeda tinde sa fie cea mai deranjanta, totusi), se poate intampla ca microfoanele tale sa capteze diferite zgomote nedorite. Pe langa o antifonare cat mai buna a spatiului (LINK serie de articole ), mai poti urma cativa pasi pentru a reduce cat mai mult zgomotele respective:

-         foloseste intotdeauna shockmount-uri la microfoanele folosite, acestea servind la decuplarea lor de podea, care serveste ca si mediu de transmisie a vibratiilor subsonice (camioane, vecinul de la etajul II si sau al subwoofer, samd)

-         ai mare grija la alegerea scaunelor din studio, sa fie cat mai solide; chiar si un mic scartait poate deveni foarte deranjant dupa aplicarea compresiei pe un canal de chitara acustica foarte linistita

-         pentru a mai elimina din zgomotele externe, poti incerca sa folosesti panouri de burete sau vata minerala (nu neaparat bazaltica), plasate in spatele microfonului; cu grija totusi la modificarile de sunet care pot aparea in sunetul captat de microfon datorita acestui panou

-         poti folosi o alta camera aflata in apropierea celei principale de inregistrari, in cazul in care aceasta are un nivel de zgomot mai redus; o sufragerie mai mare, un hol, sau chiar o baie ar putea sa aibe un nivel redus si ti-ar oferi o acustica diferita, posibil (mai) adecvata

Bleed-ul

Din cate am observat, aproape toata lumea fuge cu strasnicie de orice urma de sunet al altui instrument pe microfoanele dedicate altor instrumente. Astfel, incetul cu incetul s-a ajuns la “standardul” inregistrarilor facute cu toate instrumentele separat, pe rand: azi tobele, maine chitara bas, samd.

Dezavantajele acestei practici tind sa devina evidente la capatul sesiunii de inregistrari: un sound curat, dar steril si neinchegat; absenta pulsatiei (a groove-ului) placute care poate aparea in momentul in care cativa instrumentisti buni canta impreuna. Si ulterior ajungi sa te chinui sa mixezi o serie de instrumente disparate ca si sound si ca si feeling, sa fii nevoit sa folosesti tot felul de artificii de mixaj sa compensezi lipsurile respective si asa mai departe.

Si totusi, de ce ai proceda asa? Atata timp cat si Pro Tools si REAPER au o functie special implementata pentru a trimite bleed-ul (crosstalk-ul) intre canale, atata timp cat mare parte din inregistrarile legendare au un bleed ridicat intre track-uri, atata timp cat trupe mari inregistreaza “live-off-the-floor” (toti deodata, doar vocea separat) se poate totusi sa fie ceva la mijloc, iar bau-bau-ul bleed-ului sa aiba, de fapt, o serie de avantaje care sa compenseze pe deplin dezavantajele.

Evident, poti face o trupa sa cante deodata si fara bleed – casti, DI-uri, simulatoare de amplificatoare, samd. Cu mentiunea ca poti tine track-ul de bas, daca iti este suficient sunetul DI-ului si a fost cantat suficient de bine. Poti folosi si scratch track-uri peste care sa se inregistreze mai departe restul instrumentelor. Este totusi o imbunatatire fata de varianta tobe doar cu metronom, ulterior bas peste tobe, samd. Ne apropiem de omenescul care incetul cu incetul a disparut din inregistrarile moderne.

Sa revenim totusi la varianta propusa, de inregistrare live a tuturor instrumentelor, sau macar a partii ritmice – in general fiind vorba de tobe, chitara electrica si chitara bas.

Atata timp cat acustica salii in care se inregistreaza este decenta, practic ceea ce se intampla este ca fiecare microfon functioneaza ca si microfon de ambianta pentru restul microfoanelor – o ambianta perfect naturala, care le da instrumentelor senzatia de spatiu si de dimensiune. Din acest moment, trebuie un pic de grija in pozitionarea tuturor instrumentelor conform imaginii stereo pe care vrei sa o creezi ulterior in mixaj, si, pe cat posibil, in locul in care aceastea suna cel mai bine. O pereche de microfoane de ambianta omnidirectionale pozitionate in mod adecvat vor oferi surprinzator de mult din sound-ul “produsului finit”, daca instrumentele si acustica salii sunt corespunzatoare – microfoanele de apropiere vor ajunge ceea ce ele au fost initial destinate sa fie: pur si simplu niste ajutoare care sa ofere o mai mare intimitate si punch instrumentelor care au nevoie.

Nivelul bleed-ului nu este intr-atata de ridicat pe cat s-ar crede – la o trupa de stoner pe care am inregistrat-o live, cu amplificatoarele de chitara electrica si chitara bas date la maximul pe care il poate o tolera o fiinta umana, bleed-ul de pe overhead-uri (principalul microfon de apropiere “vinovat” de captare al altor instrumente) era aproape inaudibil o data ce intrau in actiune si microfoanele de apropiere pozitionate pe tobe, si complet inaudibil in momentul in care intrau si microfoanele de apropiere de pe restul instrumentelor. Doar senzatia de spatiu si naturalete prima…

Intr-adevar, pot aparea probleme in cazul in care instrumentistii inregistrati sunt complet nepregatiti – de exemplu, o nota scoasa de chitara bas in afara tonalitatii care este corectata ulterior pe track-ul de bas nu prea poate fi eliminata din overhead-uri, si poate deveni deranjanta la nivele foarte ridicate de compresie; ma rog, s-ar putea corecta prin inlocuirea respectivei portiuni de overhead-uri cu aceeasi bucata din melodie unde nota pe bas este cea corecta, dar deja ne complicam.

Intr-adevar, aceasta pledoarie este venita din preferinta mea evidenta pentru “naturalete” si omenesc cand este vorba de muzica. Desi este posibil, e foarte dificil sa scoti un sound ultra-modern, perfect separat (steril, dupa parerea mea – vezi Nickelback si alte trupe ultra-editate de “computer rock”) dintr-o inregistrare complet live. Pentru astfel de inregistrari, exista alte metode decat live-off-the-floor. Pentru cei care prefera un sound mai bland, mai putin curat si disparat, sper ca am facut o prezentare suficienta de ampla incat sa-i imping in directia imbratisarii bleed-ului si a folosirii sale pentru a crea o iluzie a spatiului “real”.

Mihai Toma

Scurt ghid de inregistrari pentru incepatori, partea a II-a

Postat de mihai on ianuarie 29, 2010  |  14 Comments

Acum putem merge mai incolo de preamplificatoare, si vom trece direct la conversia A/D – modalitatea de “transformare” a semnalului analogic in semnal digital care sa poata fi inregistrat si prelucrat de catre un PC (sau Mac, de ce nu).

Iarasi paranteza: sunt persoane care isi doresc sa foloseasca un compresor sau un egalizator post-preamplificator. Desi in anumite situatii aceste echipamente suplimentare pot aduce o serie intreaga de beneficii, situatiile respective nu tind sa apara decat daca:

1. Ai pozitionat cu mare atentie microfonul raportat la sursa de semnal, pentru a capta balansul tonal dorit – cel mai curat si organic “egalizator” posibil

2. Calitatea (si pretul aferent) al echipamentelor este ridicata –in nici un caz un EQ grafic pe 31 de benzi achizitionat cu 120EUR nu va fi indicat, drept exemplu

3. Trebuie sa stii EXACT ce vrei sa obtii, pentru ca respectivele echipamente vor afecta sunetul inregistrat, “pentru eternitate”– nu vei putea nicicum sa “decomprimi” in mod adecvat un semnal comprimat prost, sau sa elimini din problemele de faza aparute in urma unei egalizari defectuase, care trebuie corectata prin si mai multe modificari distructive asupra puritatii semnalului

Pe scurt, daca citesti acest articol, recomandarea este sa inregistrezi un semnal direct cat mai curat, pentru a iti permite sa te joci cu el ulterior nealterat. E varianta cea mai buna la inceput, parerea mea.

Convertoarele analog digitale (prescurtate CAD in limba romana, si ADC in limba engleza) se gasesc in mai multe formate – fie de sine statatoare, cum ar fi de exemplu SM Pro Audio AO8, fie integrate in interfetele audio (“placile de sunet”).

Dintre caracteristicile lor dupa care ne putem ghida amintim: rezolutia (“bit depth”) si frecventa de esantionare (“sample rate”).

Rezolutia se refera capabilitatea respectivei placi de a inregistra fara pierderi semnale de nivel mic (fie ca e vorba de cozi de reverb, ambianta, sau pur si simplu de semnalul direct de nivel jos). La ora actuala marea majoritate a placilor semi-profesionale ofera 24 de biti de rezolutie, arhi-suficient unei inregistrari de calitate, nivelul de zgomot oferit pana si de cele mai slabe placi de 24 de biti fiind net inferior (deci superior ca si performanta) pana si celor mai bune magnetofoane multi-pista folosite in trecut. Exista si variante actuale pe 16 biti sau 20 de biti, dar luand in considerare faptul ca nu ofera nici macar rezolutia teoretica respectiva, este indicata evitarea lor.

Frecventa de esantionare se refera la “largimea” de frecventa cu care poate lucra respectivul convertor, bazata pe teorema lui Nyquist-Shannon (care nu va fi descrisa in acest articol – aveti totusi un link pentru cei mai studiosi). Pe baza acesteia, nu ar fi nevoie de o frecventa de esantionare mai mare de 44.1kHz pentru a putea inregistra orice semnal audio care poate fi auzit de catre om. In principiu, si mai ales in cazul celor aflati la inceput, tind sa fiu de acord cu respectiva afirmatie – nu gasesc sensul folosirii ratelor de esantionare mai mari de 44.1kHZ pentru proiecte de home-recording, dezavantajele contrabalasand orice urma de avantaje, si asa minore.

Legat de nivelul la care trebuie inregistrat un semnal, voi cita dintr-un articol mai vechi (link):

“Iarasi voi divaga, cum imi este obiceiul – unul dintre miturile des intalnite in domeniul mixing-ului digital este faptul ca inregistrarea semnalelor cat mai puternice si rularea master bus-ului cat mai aproape de limita superioara este benefica din punct de vedere al calitatii semnalului audio. Pe baza testelor proprii, am constatat exact opusul, sustinut si de considerabil de multe persoane cu o experienta mai vasta decat cea proprie. Cand este vorba de inregistrare, motivul pentru care tinde sa sune chiar mai prost un semnal inregistrat aproape de “rosu” este faptul ca electronica analogica a preamplificatoarelor si a convertoarelor AD (din semnal analogic in semnal digital) tinde sa se apropie de limita superioara de functionare, mai ales in cazul circuitelor mai slab implementate, care se pot gasi in multe din produsele prosumer sau semi-profesioniste folosite in home studio-uri – practic, iese din zona de amplitudine in care suna cel mai curat si mai fidel. Ca si o regula generala, in cazul folosirii echipamentelor semi-profesioniste, as recomanda ca semnalul inregistrat sa ruleze in general pe la -18dB FS (la 18 dB sub limita superioara pe care o poate atinge semnalul digital), cu varfuri ocazionale pana la -10dB FS sau -12dB FS. In cazul folosirii convertoarelor de 24biti de calitate (cum sunt in mare parte din echipamentele ieftine destinate home studio-urilor actuale), nu se va pierde nici o urma din finetea semnalului, iar raportul semnal-zgomot va ramane excelent.”

Astfel, am ajuns de la sursa de semnal, la microfon, la un semnal digital care poate fi prelucrat pe un PC.

Exemplu de proiect in Reaper

Ce software sa fie folosit pentru inregistrare/mixaj? Aveti mai jos cateva variante de DAW-uri (digital audio workstation – software pentru prelucrare audio digitala) pe care eu personal le gasesc interesante, pe langa candidatii de serviciu atat de piratati pe la noi (Cubase, Nuendo, Record, Ableton, FL Studio, samd):

-         Ardour – principalul avantaj vizibil este faptul ca este cross-platform (ruleaza atat pe Windows, cat si sub Linux si OSX) si ca este lansat sub GPL, implicit poate fi downloadat gratuit, si este un DAW 100% functional, cu o serie de avantaje interesante (transmisie audio prin retea, colaborare directa cu Harrison Mixbus, samd)

-         Audacity – deasemenea cross-platform si gratuit, dar mai simplist, un lucru posibil util pentru incepatori

-         REAPER

Reaper este DAW-ul meu preferat la ora actuala, astfel incat il voi prezenta mai pe larg putin. Nu este gratuit, dupa perioada de 30 de zile de free trial avand doua variante de licenta – cea mai ieftina, de 60$, fiind aplicabila uzul educativ, personal, sau ca si persoana juridica, dar cu un profit al activitatii sub 20.000$ (suficient pentru un home studio, zic eu).

Avantajele sale ar fi workflow-ul foarte intuitiv, routa-rea cu posibilitati aproape infinite, stabilitatea si viteza sa de lucru, numarul ridicat de plug-in-uri implicite (unele, cum ar fi ReaGate, folosibile chiar si pe langa nume mari de la UAD, SSL, Powercore, samd). Plus faptul ca este constant imbunantatit, iar posibilele bug-uri sunt rezolvate in termen extrem de scurt – chiar si in cateva ore.

Luand in considerare ca am procesat semnalul, acesta trebuie sa si fie ascultat, cumva. Si astfel intra in joc si convertoarele analog-digitale (DAC, in limba engleza). Deloc surprinzator, transforma semnalul digital din nou in semnal analogic, care sa poate fi reprodus de un sistem audio. Practic, tot ce am scris legat de ADC-uri este valabil si pentru DAC-uri – se cauta o cat mai mare fidelitate la reproducerea semnalului procesat, pentru a face alegeri cat mai corecte de mixaj si de inregistrare.

Nota: O iesire separata (cu control de volum independent) de casti este extrem de importanta, fiind necesara monitorizarii in timpul inregistrarii – practic, se refera la posibilitatea de a asculta negativul fara ca ca acesta sa fie captat de microfonul cu care se inregistreaza. Ajutatoare este si optiunea de monitorizare directa (monitorizare cu latenta zero, samd), care transmite semnalul audio ce se inregistreaza direct catre una dintre iesiri (cea de casti, in principiu) – pentru a putea sa auzi peste negativ si instrumentul sau vocea pe care o inregistrezi.

Si astfel se incheie si acest scurt ghid. Daca aveti intrebari sau sugestii legate de alte anumite aspecte care sa le abordez in acesta directie, nu ezitati sa ne anuntati.

Deasemenea, pentru cei interesati de muzica electronica, nu uitati de:

http://www.soundblog.ro/1146/cum-sa-fac-muzica-electronica-i/

Mihai Toma