SoundBlog

RME Fireface UFX [VIDEO]

Postat de Florin on octombrie 14, 2010  |  4 Comments

RME a lansat de curand ultima creatie in materie de placi de sunet si anume Fireface UFX. Aceasta are o sumedenie de caracteristici noi printre care cea mai importanta din ele este conexiunea atat prin FireWire 400 cat si prin USB 2.0.

RME Fireface UFX va ofera 60 de canale audio, 4 preamplificatoare “Micstasy” , convertoare ce functioneaza la 192 kHz, latenta foarte joasa precum si un ecran lcd de rezolutie mare cu functionalitate standalone.

Pe langa acestea mai are conexiune AES/EBU  I/O, 2 canale ADAT I/O, si functie de TalkBack.

Acestea sunt doar cateva din caracteristicile lui RME Fireface UFX, o interfata audio cu adevarat profesionala.

Clip video cu despachetarea primei bucati de Fireface UFX din UK, ajunsa ieri 13.10.2010

Tratament acustic DIY [VIDEO]

Postat de Florin on octombrie 6, 2010  |  No Comments

Tratamentul acustic este un aspect pe care multi posesori de home studio nu il iau in considerare, sau daca il iau , il interpreteaza gresit. Cand spun il interpreteaza gresit ma refer la faptul ca acestia inteleg prin tratament acustic aplicarea de burete cofrat pe fiecare centimetru patrat de perete pe care il gasesc. Acest lucru este gresit, si daca vreti sa aflati mai multe va rog sa cititi seria de articole despre tratament acustic si antifonare

Postul de astazi are ca scop exemplificarea diferentelor intre o camera tratata si una netratata acustic.

In clipul de mai jos veti vedea un tip care si-a facut singur tratament acustic si care exemplifica diferentele de sound intre camera inainte de tratament si dupa.

Recomand ascultarea la casti a acestor clipuri pentru a simti diferentele!

Ca sa observati o diferenta mai evidenta intre un spatiu tratat si unul netratat am va sa mai pun 2 clipuri productie proprie, primul fiind filmat intr-un spatiu netratat iar cel de ai doilea intr-unul tratat acustic.

Va rog sa tineti cont doar de calitatea audio a inregistrarii.

Netratat

Tratat

Va  recomand sa stati alerti ca urmeaza si partea a 4-a din seria de clipuri despre inregistrarea vocala in care subiectul principal va fi tratamentul acustic si inregistrarea intr-un mediu bun.

Un calculator silentios

Postat de mihai on septembrie 24, 2010  |  11 Comments

Desi la ora actuala nu exista studii care sa demonstreze posibilitatea deteriorarii auzului in urma supraexpunerii la zgomotul cauzat de catre calculatoare, exista o serie de studii care teoretizeaza o serie de efecte secundare neplacute, in principiu de ordin psihologic. Teoria principala se bazeaza pe faptul ca zgomotul constant de nivel scazut iti poate afecta abilitatea de concentrare pe termen scurt, precum si cauza probleme de sanatate pe termen lung. Teoria mea, legata strict de domeniul audio, se bazeaza pe nivelul daunator de ridicat al tensiunii arteriale a inginerului de sunet in momentul in care aude nivelul de zgomot audibil de pe inregistrarea vocala/de chitara acustica, in special dupa aplicarea de compresie (in astfel de situatii am remarcat o sansa ridicata de a folosi cuvinte deloc adecvate statutului de inginer de sunet). Luand in considerare faptul ca deja am facut o serie de recomandari legate de izolarea fonica a salii de inregistrare, voi trece la metode de eliminare a zgomotului din interiorul sau, respectiv a PC-ului. Voi porni de la premiza ca PC-ul (fara MAC-uri, va rog!) dedicat inregistrarilor va fi utilizat strict in aceasta directie. Asadar…

Placa grafica

Tinde sa fie cea mai zgomotoasa dintre componentele calculatorului, datorita ventilatorului de dimensiuni foarte mici si care functioneaza la o turatie ridicata. Luand in considerare faptul ca un calculator dedicat procesarii audio NU necesita nici pe aproape puterea de procesare grafica disponibila nici macar pe cele mai ieftine placi disponibile pe piata, recomandarea mea este urmatoarea: alege cea mai ieftina placa grafica, dar care sa aibe sistemul de racire PASIV (adica fara ventilator). Asta in cazul in care nu exista un chipset grafic integrat in placa de baza, pe care il poti utiliza fara probleme. Problema rezolvata – trecem la placa de baza.

Placa de baza

Un subiect considerabil mai spinos decat cel legat de placa grafica. Aceeasi problema poate aparea – o buna parte din placile de baza actuale “beneficiaza” de un sistem de racire al north/southbridge-ului bazat pe un cooler, deasemenea folosit la un numar de turatii ridicate, implicit la un nivel de zgomot intolerabil.

Din pacate, aici nu pot face recomandarea de a alege cea mai ieftina varianta adecvata procesorului pe care vreti sa il utilizati. Sistemul de racire pasiv este important, dar mai importanta este alegerea unei placi de baza care sa fie stabila si sa aiba posibilitatile de care aveti nevoie: chipset Firewire integrat de la Texas Instruments, numarul de sloturi PCI/PCI-Express de care aveti nevoie, samd. Nu pot face recomandari directe in acest domeniul, nemaifacand vreun upgrade semnificativ PC-ului propriu in ultima vreme.

Sursa

In general, cel de-al treilea vinovat in cazul calculatoarelor “generatoare” de zgomot. Primul aspect de luat in considerare este alegerea unei surse cu o putere apropiata de consumul MAXIM pe care il poate avea sistemul in cauza – in principiu, chiar si la un sistem dedicat procesarii audio supraincarcat (3 hard-disk-uri, toate slot-urile PCI pline, procesor de ultima ora si consum ridicat, o placa grafica mai puternica, 3 ventilatoare, sursa invechita de folosinta non-stop la putere ridicata, samd) NU va depasi vreodata 450-500W. Pentru a face un calcul propriu, va recomand un site (care mi se pare ca umfla totusi un pic rezultatele, dar sa zicem ca este mai sigur sa gresim in plus, decat in minus):

Link Calculator

Motivul alegerii unei surse cu putere maxima apropiata de cea consumata in mod curent este urmatorul: orice sursa are o curba de eficienta – in functie de consumul efectiv, ea are o anumita eficienta (diferenta dintre puterea oferita calculatorului si cea “pierduta”, care se transforma in caldura si ulterior in turatii mai ridicate ale ventilatoarelor, implicit in zgomot). La mare parte din ele 70-80% din puterea maxima oferita este punctul de maxima eficienta – cu mentiunea ca trebuie sa achizitionati o sursa de calitate pentru a putea avea incredere in cifrele oferite de catre producator. Mie personal mi se pare suficienta o putere maxima de 400-450W.

Un alt aspect important este sistemul sau de racire, care este indicat sa beneficieze de un ventilator de 120mm sau macar de 92mm, controlat din punct de vedere termic – adica numarul de rotatii sa fie direct proportional cu consumul calculatorului, nu sa fie cel maxim, indiferent daca este nevoie de nivelul respectiv de racire sau nu.

Cateva sugestii, bazate pe experienta proprie; toate sunt produse Seasonic, in diferite variante OEM sau in mod direct:

Link 1

Link 2

Mentionez ca se gasesc surse Seasonic cu aceleasi specificatii ca si box-set-urile antementionate, dar in varianta OEM, de culoare gri, cu cablurile putin mai scurte si mai modeste, dar la un pret considerabil mai redus decat cele retail.

Carcasa

Este indicata achizitionarea unei carcase spatioase (midi-tower, macar), pentru a putea aranja fara probleme si componentele prin ea. Un alt aspect important este prezenta intake-urilor pentru ventilatoare de mari dimensiuni – 120mm este sugestia mea evidenta.

Voi da un exemplu de sursa care mi se pare chiar simpatica, la ora actuala – midi-tower, intake-uri pentru ventilatoare de 120mm si 140mm, vine si cu 2 ventilatoare (rezonabil de silentioase, sa zicem, la turatie minima):

LINK

Eu personal as proceda in felul urmator pentru a o transforma pe cat posibil intr-o carcasa silentioasa:

- as achizitiona 2 ventilatoare silentioase de 120mm si turatie redusa, unul pus in fata (pentru racirea hard-disk-urilor, si stabilirea unui airflow cat de cat coerent) si unul in spate:

LINK

- as bloca intake-ul lateral; in general este destinat racirii suplimentare a unor placi grafice monstruoase, de care nu avem nevoie pentru audio; suplimentar, poate strica airflow-ul corect (fata->spate) pe care ni-l dorim

- as aprecia nivelul de zgomot produs de catre ventilatorul superior de 140mm, si l-as inlocui sau l-as elimina, blocand calea respectiva de acces, in acest caz; e perfect posibil sa nu fie strict necesar racirii sistemului in cauza

- as aranja cablurile cu ajutorul “soriceilor” pentru un airflow cat mai bun:

- as lipi o serie de bureti fonoabsorbanti pentru atenuarea rezonantelor inerente carcasei; pe lateral, partea superioara, samd:

LINK

Varianta (posibil) cea mai simpla

Muta calculatorul in alta camera, sau intr-un dulap (cu posibilitati de ventilatie!). Singura problema efectiva este legata de lungimea maxima a cablurilor:

-          cele Firewire au lungime maxima permisa de catre protocol de 4.5m; mentionez ca in cazul folosirii cablurilor de slaba calitate si a echipamentelor cu rata mare de transfer, aceasta distanta poate scadea (am avut un mixer digital care nu functiona nicicum cu lungimi de cablu de peste 3m sau cu cablu de 1m de slaba calitate)

-          cele USB v1.1 au lungime maxima de 3m, cele USB v2.0 de 5m; aveti posibilitatea de prelungire cu ajutorul hub-urilor alimentate

-          10-15m de cablu VGA nu va pune nici o problema, daca acesta este de calitate

Varianta cea mai ieftina

Daca ai deja sistemul suficient de silentios (sau nu ai posibilitatea de customizare sau mutare a calculatorului), dar doresti sa mai avansezi in directia linistii, ai mai jos cateva sfaturi:

-          aseaza-l pe un covor gros; diferenta dintre asezarea pe parchet si covor este perfect sesizabila, in experienta mea

-          pune-l in spatele biroului, sau sub el

-          monteaza cateva absorbante acustice (mobile sau nu) in jurul sau; in cazul pozitionarii sub birou, lipirea a 2 absorbante de vata minerala de 5mm si densitate medie in jurul va fi extrem de utila, eliminand din sunetul reflectat de catre birou

Sper ca aceste sfaturi sa va fie de folos, si asteptam comentariile sau sugestiile voastre asupra acestui subiect.

Mihai Toma

Adancimea/numarul de biti si rata de esantionare – partea II

Postat de mihai on septembrie 17, 2010  |  12 Comments

Si dupa cum am promis, am revenit, urmand sa abordez in acest capitol problema adancimii/numarului de biti, precum si sa ofer niste sfaturi practice, derivate din experienta personala in domeniu.

Adancimea de biti

Pentru a face o prezentare cat mai clara asupra acestui subiect, voi incepe cu fundatia: informatia digitala dintr-un calculator este reprezentata binar, pe un numar de biti. Cand vorbim strict de audio, nr. de biti se foloseste pentru a “semnaliza” amplitudinea pe care o ia semnalul audio digital (rezultat in urma conversiei, de exemplu) intr-un moment anume din timp, semnalizat de catre perioada de esantionare (discutata in partea anterioara). Cu cat nr. de biti arondat fiecarui moment este mai crescut, cu atat avem posibilitatea de avea un raspuns mai “fin” al digitizarii. Un exemplu: daca am avea amplitudinea pe un singur bit (“1” sau “0”) finetea ar fi inexistenta – semnalul digital ar fi putea spune in fiecare moment strict “exista semnal, la nivelul maxim posibil (0dB FSD)” sau “nu exista semnal”. Deloc util muzicii.

Pentru a exemplifica grafic acest aspect, mai jos aveti o perioada a unei sinusoidale discretizata la o adancime mica de biti:

Si, varianta mai apropiata de realitate, la un numar mai ridicat de biti:

Gama dinamica

Practic, la ce se rezuma numarul de biti? La o anume gama dinamica maxima teoretica pe care o permite; calculata aproximativ cu 6*nr. de biti:

- la 1-bit, avem doar 2 nivele posibile pentru volum, o gama dinamica de 6dB

- la 8-biti, avem 256 de nivele posibile de volum, o gama dinamica de 48dB

- la 16 biti, avem 65536 de nivele, o gama dinamica de 96dB

- la 24 biti, avem 16.7 milioane de nivele, o gama dinamica de 144dB

Gama dinamica se refera la raportul dintre cea mai mare valoare pe care o poate lua un semnal (0dB FSD, in cazul celui digital), si valoarea minima a acestuia. Pentru a intelege mai bine, aveti mai jos niste valori de gama dinamica a anumitor echipamente folosite in mod curent:

-          caseta audio (nou-nouta) – 50-60dB

-          vinyl-uri (in stare perfecta, de foarte buna calitate si pe un sistem audiofil) – 70-80dB

-          magnetofoane (tape-machine-uri de studio) – maxim 90dB

-          CD – aproximativ 100dB

-          convertor A/D la 24biti (de calitate foarte buna, luata in considerare si circuistica analogica aferenta, care scade gama sa dinamica teoretica) – 116-117dB

-          ultima editie a unui compresor foarte faimos pentru agresivitate – “peste” 85dB

In primul rand (pe langa gama dinamica scazuta a anumitor medii de reproducere si echipamente), ar fi de observat faptul ca si cele mai avansate convertoare A/D nu reusesc nici macar sa se apropie de gama dinamica maxima teoretica a 24-biti, in principiu datorita circuisticii analogice aferente, motiv pentru care nu am auzit prea multe de convertoare de 32biti. Am citit acum ceva vreme un data sheet a unui prototip de convertor la 32-biti care oferea o gama dinamica apropiata e cea teoretica a 24 de biti; din pacate nu mai tin minte producatorul sau part number-ul… Stiti ceva despre el?

Mergand mai departe, tape machine-urile intr-atata de iubite inclusiv la ora actuala (macar prin prisma emularilor lor digitale) nu au nici macar 16biti de gama dinamica, si asta in cazul CEL mai fericit. Si atunci de ce sa ne agitam intr-atata cu 24 de biti vs. 16 biti? Din cateva motive simple.

In primul rand, si marea parte a convertoarelor pe 16 biti sufera de aceeasi boala ca si cele pe 24 – de fapt, din gama dinamica maxima teoretica de 96dB pe care ar trebui sa ofere, se poate intampla sa aiba doar 13-14 biti, respectiv vreo 80dB. Cam putin, ati spune. Intr-adevar, pentru o toba (care are o gama dinamica extrem de ridicata) sau pentru o inregistrare orchestrala, ar putea fi insuficient; dar luati in considerare o inregistrare de chitara distors pe acorduri (fara palm mute-uri)… gama sa dinamica ma indoiesc sa depaseasca 6dB. Intamplator, cam aceeasi gama dinamica pe care o au si cele mai recente “masterizari” – echivalentul zgomotului alb modulat din cand in cand. Asa, de distractie, si cu o referire directa la un articol mai vechi, luati un mixaj modern, strivit cu ura (Nickelback, sa zicem; sau daca preferati, sunt niste mixaje de metaleala din ultimii ani care cu greu pot fi deosebite de zgomotul alb), si convertiti-le la 8 biti. Simtiti vreo diferenta? J

Un alt avantaj in favoarea utilizarii de 24 biti este faptul ca puteti tine nivelul de inregistrare scazut (-18dB in mod curent, cu varfuri pana in -12dB – motivul este detaliat in articolul acesta, pe la jumatate), si totusi sa capturati fiecare nuanta a instrumentului, indiferent care este acesta. Astfel, scapati de grija overload-urilor care pot aparea in cazul unor inregistrari la 16biti (reali, sa speram) fortate in nivel pentru a obtine maximul de fidelitate.

32bit-float (cu virgula flotanta)

Aici mai intervine un subiect, de care am fost intrebat de catre “Gery.M” ca si comment la partea anterioara a articolului. 32-bit float… Permite o gama dinamica de peste 1500dB (!) – ca si idee, cred ca daca echipamentele analogice ar permite (nu o fac, toate se opresc in jurul a 120dB), ar fi o gama dinamica suficienta pentru a inregistra Big Bang-ul si ulterior suieratul unui tantar aflat la 10km distanta (o gluma evidenta, nu pot concepe cu adevarat ce inseamna un raport intr-atata de mare). Cu toate acestea, este utila in interiorul DAW-urilor – este motivul pentru care putem scadea sau overload-ui nivelul tuturor canalelor cu 16dB, si sa corectam respectivul nivel pe master bus, fara nici un efect advers. Daca ne referim la o inregistrare, nu are vreodata sens sa fie folosit nr. respectiv de biti – 24 de biti este arhisuficient, nici macar convertorul nepermitand peste 120dB din cei 144dB permisi de catre encodarea PCM, iar combinatia microfon+preamplificator+zgomot ambiental neavand sansa sa depaseasca vreodata 100dB de gama dinamica intre maximul semnalului util si zgomot (nu mie, cel putin). Mai exista un mit, care afirma ca sistemele actuale ruland pe 32 de biti, ar lucra mai usor daca fisierele sunt ele insele de 32 biti – din pacate, este un fals; fara sa intru in arhitectura calculatoarelor, voi afirma foarte simplu si clar – nu au nici cea mai vaga urma de legatura una cu alta. Este aproximativ ca si cum ai afirma ca oamenii ar trebui sa conduca masini cu 2 roti, datorita faptului ca au 2 picioare, fara sa fie denumite biciclete, si fara sa ne referim la variante similare cu:

24 biti vs. 16 biti

Cand sa folosesti totusi inregistrari pe 24 de biti si cand pe 16? Parerea mea este urmatoarea: luand in considerare faptul ca spatiul pe hard disk este extrem de ieftin la ora actuala, iar puterea de procesare necesara nu creste in mod semnificativ la lucrul in 24 de biti, folositi numarul maxim de biti permis in specificatiile placii audio – 24 biti, in marea majoritate a cazurilor. Daca totusi sunteti limitati de resurse, in functie de genul de muzica abordat (o trupa de metal nu va necesita o gama dinamica larga, va garantez), puteti recurge la 16biti fara vreo pierdere sesizabila.

Mihai Toma

Adancimea/numarul de biti si rata de esantionare – partea I

Postat de mihai on septembrie 14, 2010  |  7 Comments

Mare parte din placile audio disponibile pe piata ofera posibiltatea de inregistrare/prelucrare a semnalului la mai multe adancimi de biti si rate de esantionare. Dar ce inseamna aceste marimi si care este influenta lor asupra inregistrarilor voastre? Pentru a raspunde la aceste intrebari (cu parantezele clasice de rigoare), va rugam cititi mai departe.

Formatul PCM

Dupa cum e posibil sa stiti, informatia audio de pe DAW-ul propriu se inregistreaza in general in format PCM, la o anume adancime de biti si la o anumita rata de esantionare.

Formatul PCM (pulse-code modulation) este folosit pentru encodarea informatiei analogice intr-o serie de esantioane achizitionate la o anumita perioada de timp distanta intre ele.

Cea mai simpla metoda pentru a intelege acest aspect este urmatoarea – avem o simpla unda sinusoidala, care in domeniul analogic arata asa:

Dupa cum vedeti, in lumea reala, analogica, ea este o curba “fluida”, fara intreruperi, salturi, samd – pe cat permite rezolutia reprezentatiei vizuale (a pozei), bineinteles. Pentru a o putea discretiza (converti in semnal digital), avem nevoie sa impartim perioada respectiva a sinusoidalei intr-un numar oarecare de “distante” in timp, pentru a putea esantiona:

Astfel, in momentul in care sinusoidala ajunge in dreptul fiecarei linii rosii, se va “nota” in calculator (prin intermediul convertorului analog-digital) ceva asemanator cu: “in momentul x, amplitudinea semnalului are valoarea z1; la momentul x+1, el are valoarea z2; samd”. Nu se acorda importanta valorilor dintre perioadele de esantionare, ele vor fi liniarizate in mod automat de catre conversie, rezultatul fiind urmatorul, in format digital:

Nu prea seamana a sinusoidala antementionata, nu-i asa?

Rata de esantionare

Ultima imagine nu seamana cu sinusoidala originala datorita faptului ca achizitia a fost facuta la o rata de esantionare prea mica pentru a putea “captura” intregul sau spectru. In locul sinusoidalei pure, care are un ton dulce si moale (asemanator cu un flaut, sa zicem), rezultatul digitizat, de fapt un semnal rectangular, va suna dur si tipator (oarecum asemanator cu un fierastrau taind o bucata de metal).

Pentru a putea captura mai bine semnalul dorit, va fi nevoie de o rata de esantionare mai mare:

Ducand la un rezultat mult mai apropiat de realitate:

Revenind la domeniul audio, care este rata de esantionare la care trebuie sa fie facuta achizitia pentru a putea captura toate nuantele unui semnal care sa fie reprodus de catre o boxa si sa nu poata fi deosebit de original (in limitele tehnice ale microfoanelor/difuzoarelor)?

Teorema Nyquist-Shannon (un link catre wikipedia pentru cei interesati) afirma urmatoarele, intr-un mod destul de complicat: pentru a putea reprezenta in mod digital un semnal analogic, este suficienta o frecventa de esantionare care sa fie dublul frecventei maxime a semnalului achizitionat.

Bun, mergem mai departe – care este frecventea maxima a unui sunet audibil de catre om? Luand in considerare ca frecventele superioare acesteia sunt in mod foarte justificat denumite ultrasonice si au tendinta sa fie auzite mai degraba de catre caini si alte animale cu simturile mai dezvoltate decat cele omenesti). Raspunsul (stiintific) general valabil este de 20.000Hz (20kHz). Desi nu exista un consens general, se pare ca totusi cifra de 16.000Hz este cea mai apropiata de realitate, de la varsta copilariei-adolescentei timpurii mai departe. Cu scaderi destul de rapide o data cu avansarea in varstei, datorate “uzurii” urechii datorate expunerii la zgomotele inconjuratoare – si, dupa cum afirma studii curente, cu deteriorari mult mai rapide datorate ascultatului de muzica la casti la volum prea ridicat (multumim, Apple! [si nu numai]).

Revenind – prin prisma teoriei respective si a celor antementionate, ar rezulta ca rata de esantionare minima acceptabila ar fi de 32kHz (intamplator, rata de esantionare a o serie larga de multi-efecte din anii ’80 care inca sunt schimbate pe eBay contra unor sume considerabile de bani – Lexicon-urile, in principiu). Dar tehnologia moderna este considerabil mai darnica, si a inzestrat orice dispozitiv analog/digital cu o rata de esantionare de 44kHz.

Cu toate acestea, mare parte din ele pun la dispozitie si rate de esantionare mai mari, de 48kHz (folosit in film), 96kHz, 192kHz, samd. Luand in considerare ca mediul de ascultare standard (in cazul fericit) este CD-ul audio la 44kHz, care ar fi motivele, avantajele si dezavantajele acestor rate de esantionare?

Intai, dezavantajele, mult mai simplu de pus in cuvinte:

- spatiul ocupat pe hard disk considerabil mai mare

- puterea de procesare necesara pentru a putea lucra cu datele respective creste cvasi-exponential

- nu toate pluginurile si efectele externe (in cazul in care acestea sunt conectate digital) au posibilitatea de a rula la acea frecventa de esantionare

Avantajele… Aici devine totul mai complicat. Primul punct de vedere ar fi faptul ca filtrul anti-aliasing este mutat cat mai departe in frecventa (descriere completa aici) – acesta este un filtru trece-jos pozitionat la jumatatea frecventei de esantionare necesar pentru a taia frecventele superioare, frecvente care prin aliasing ar introduce zgomot (in sensul de semnal nedorit) in spectrul de frecventa dorit (cel audio, in cazul nostru). Problema cu acest filtru este faptul ca, asemenea oricarui alt filtru (egalizator, etc.), introduce defazaje in semnal, cu efecte mai mici sau mai mari si asupra spectrului dorit. Cat de mult apare acest efect negativ, depinde strict de calitatea convertorului – la convertoarele de calitate, este aproape imposibil de deosebit un semnal esantionat la 44kHz fata de unul la192kHz (si mentionez “aproape” datorita presupunerii ca exista persoane cu urechi de o “calitate” considerabil mai ridicata decat cea a marii majoritati a persoanelor, majoritate in care tind sa ma includ si pe mine).

Un alt avantaj, mai clar, este in cazul in care exista sanse ca materialul inregistrat sa fie disponibil si pentru DVD-uri, SACD-uri, filme, samd. In acest caz, este foarte indicata folosirea din start a frecventelor de esantionare pe care le va avea mediul final de stocare.

Aici voi incheia aceasta prima parte – in urmatoarea voi reveni cu o prezentare mai amanuntita asupra adancimii de biti, precum si cu mai multe impresii personale legate de subiect, pe care aveti dreptul constitutional de a le comenta cu ajutorul casutei de mai jos. J

Mihai Toma

Alegerea echipamentelor potrivite pentru home studio

Postat de mihai on august 11, 2010  |  5 Comments

Alegerea echipamentelor

Printre intrebarile cele mai frecvente pe care le primeam pe timpul in care eram direct productiv in cadrul www.soundcreation.ro erau cele legate de alegerea unor echipamente de catre clienti. Mare parte dintre ei nu au avut posibilitatea de a auzi un numar larg de produse, pentru a putea ei insisi sa aleaga care este cel mai adecvat nevoilor lor. Precum e perfect posibil nici sa nu fi avut experienta necesara pentru a le putea deosebi intre ele – eu personal, prima oara cand am auzit un condenser pe o voce (ieftin, chinezesc, numele seamana cu Bergenbier), am ramas in extaz, obisnuit fiind doar cu microfoane vocale nici macar de talia unui SM58. Doar o buna perioada de timp mai tarziu am realizat cu adevarat avantajele si dezavantajele condenserelor si al dinamicelor, cand ar ajuta un tip de microfon si cand celalalt – dupa ce am apucat sa testez o gama destul de larga de microfoane de ambele tipuri si am reusit sa trec peste mare parte din euforia si efectul placebo a faptului ca “am un microfon de studio”!

In cazul intrumentelor, poate fi destul de simplu – mergi la un magazin (daca ai norocul sa ai unul destul de bine stocat prin apropiere) si testezi chitara, sintetizatorul, samd dorit, il compari cu restul produselor, il simti la mana, si iti poti forma o parere directa.

Microfoanele

Dar ce se intampla daca vrei sa testezi o serie de microfoane? Intervin problemele: putine magazine ofera aceasta posibilitate, iar aproape nicicare dintre ele nu au tratamentul acustic adecvat si nivelul de zgomot redus necesar pentru astfel de teste. Diferenta dintre un microfon condenser si un dinamic va fi evidenta, dar daca iti doresti sa observi diferentele dintre mai multe condensere, sansele sunt destul de scazute sa le apreciezi punctele slabe si cele forte intr-un magazin un nivel de certitudine suficient de bun. O idee pe care am avut-o acum ceva vreme este testarea unor microfoane intr-un mediu acustic cat de cat decent, si postarea lor pe Internet, pentru a se putea asculta in studioul propriu diferentele dintre ele – Test comparativ de microfoane.

Alta idee care mi-a rasarit acum in cap: nu ai cumva o serie de prieteni interesati de astfel de teste? Nu exista un magazin in localitate care sa aiba pe stoc un numar mai ridicat din microfoanele pe care ai dori sa le auzi? Daca raspunsul este “da”, si avem suficient de multi amatori, cred ca s-ar putea propune cu succes oricarui magazin o zi dedicata (de weekend, de exemplu) unui astfel de test, cu un numar mai ridicat de ascultatori care sa stea si sa analizeze diferentele dintre microfoane, si sa-si ofere parerile.

Reverb-ul

Desi este unul din cele mai importante arme din arsenalul inginerului de sunet, in general este tratat cu deferenta – am cunoscut destule persoane care aveau sume maricele investite in instrumente, calculator, monitoare, placi audio, samd, dar foloseau la mixaj reverb-urile native din DAW sau procesoare de reverb externe adecvate in cel mai bun caz pentru o sonorizare live.

Din pacate, acestea au un sunet metalic si murdar, avand tendinta sa-ti aglomereze mixajul, fara sa poata crea o senzatie naturala de spatiu – fa o comparatie directa intre reverb-ul nativ din DAW-ul folosit si o serie de plug-in-uri dedicate (sa nu zic de Lexicon-urile oarecum recent aparute; au si varianta demo, pentru posesorii de iLok) sau cu un procesor de outboard de talie medie (Kurzweil Rumour-ul meu inca ma face sa zambesc fericit cand selectez anumite tipuri de reverb, desi il am de vreo 3 ani si am incercat multe reverb-uri intre timp, fie ele VST-uri sau de outboard).

Sistemul de monitorizare

Inca un punct dificil de atins, din punctul meu de vedere. Foarte putine magazine ofera posibilitatea de testare comparativa a monitoarelor si/sau al castilor, neavandu-le pe stoc astfel incat nu prea ai unde sa le asculti.

Mai important, mediul acustic tinde sa nu fie chiar adecvat unor astfel de teste, putand sa te induca puternic in eroare – o pereche de monitoare de 5” sa para mai basoase decat un sistem de monitorizare 2.1, datorita pozitionarii defectuoase sau din considerente strict estetice a monitoarelor, si al problemelor de acustica ce apar ca si rezultat.

Mare grija si la ce te raportezi – prima oara cand mi-am cumparat o pereche de monitoare de studio (si o placa audio semiprofesionala), aveam impresia ca totul suna fantastic; era prima oara cand auzeam muzica asa cum ar trebui ea sa se auda. Incetul cu incetul si dupa inca multe sisteme si placi audio pe care le-am ascultat, mi-am dat seama de fapt ca respectivul sistem este unul, in cel mai bun caz, “simpatic”, dar totusi departe de ce se poate obtine in domeniu. Cu mult mai multi bani, e drept.

Ca o mica paranteza, in trecere fiind pe la sediul www.soundcreation.ro, am observat ca se instala un stand pentru expunerea si auditia unui numar destul ridicat de modele de casti – vreo 15-20, din cate tin minte. Asta pe langa cele 10+ modele de monitoare expuse. Bravo lor, si sper ca initiativa lor sa fie urmata de cat mai multe magazine din restul tarii. Astfel, incetul cu incetul vom putea si noi sa ne “clatim” urechile, fara sa trebuiasca sa vizitam un anumit satuc din Germania…

Incheiere

Practic, ce am incercat sa subliniez prin intermediul acestui articol este faptul ca, inainte sa faci achizitii de mii de EUR, este mult mai sigur sa asculti cat mai multe echipamente. Poate vei afla dupa cativa ani ca realmente nu simti diferenta dintre EQ-ul analogic de 4000EUR la care visezi de nu stiu cand si un plug-in care costa a zecea parte din suma respectiva. E perfect posibil si nu neaparat un lucru gresit – cu diferenta de bani dintre cele doua poti sa-ti cumperi inca 2-3 echipamente care sa-ti usureze si faca mai placuta munca in mod vizibil. J

Unelte utile pentru Home Studio

Postat de mihai on iunie 11, 2010  |  4 Comments

Desi aproape orice inginer de sunet tinde catre o obsesie mai mult sau mai putin sanatoasa legata de echipamentele (de studio) din dotare (precum si compulsia ulterioara de a cumpara din ce in ce mai multe), nu tot timpul se dispune de forta financiara pentru a “imbunatati” in mod semnificativ rig-ul de sunet propriu. In momentul respectiv, o varianta (in afara de adaugarea rinichilor pe piata neagra) ar fi achizitionarea a catorva obiecte ieftine, dar care pot avea o valoare intriseca infinit mai mare decat sculele la care jinduim cu totii. Prin urmare, m-am gandit sa fac o scurta de lista de mici chestii pe care le-am gasit folositoare pe parcursul timpului.

Memory stick USB de viteza mare

Desi este un accesoriu destul de comun la ora actuala, ceea ce e posibil sa nu fi luat in considerare este faptul ca poate fi folosit fara nici o urma de problema pentru backup, sau chiar si pe post de “studio-on-a-stick” – de exemplu, in cazul folositi REAPER, care permite selectarea unor directoare alternative de plasare a DLL-urilor VST-urilor proprii. Practic, poti avea intreaga colectie (cu foarte mici exceptii) de VST-uri precum si sequencer-ul propriu, pe un stick care se misca suficient de repede pentru a nu pune vreo problema. Pe Kinston-ul DataTraveler HyperX am reusit sa si inregistrez si rulez multi-track (pe langa REAPER si VST-uri direct de pe el), parca totusi limitat pe la 6-8 canale de catre viteza de scriere.

O simpla plapuma

Orice patura groasa sau plapuma cu umplutura din poliester – nu recomand duna bunicii, avand in vedere momentul in care penele vor zbura prin camera, o reala placere de curatat – este o metoda de tratament acustic mobil, si perfect la indemana. Poate fi oricand agatata pe peretii unei camere cu acustica prea “vie”, sau pusa intr-un colt pentru a forma un “vocal booth” (borcan, daca preferati) improvizat. De luat in considerare si faptul ca poti acoperi cu ea vocalistul “obosit”-mort dupa o sesiune prelungita de inregistrari.

Accesorii pentru stativul de microfon

Tot din seria “lucruri mici dar utile”, care pot fi atasate, de un stativ de microfon, in cazul de fata: o extensie pentru casti (Stedman SHH, de exemplu) si una pentru partitura (Stedman PC1). Astfel, nu mai trebuie sa te incurci cu stative de partituri care ocupa loc, se darama cu usurinta, precum nici casti care pica de pe stative, sunt calcate in picioare, samd.

Cateva mici atentii pentru pentru chitaristi

La ora actuala, desi mare parte din DAW-uri dispun de tunere proprii, se pot gasi la preturi foarte mici tunere de chitara care functioneaza foarte bine (cel de la Harley Benton, de exemplu). E usor, mic, portabil, si poate fi oricand dus la orice gig, chitaristilor uituci fiindu-le mult mai la indemana sa se acordeze cu o scula “analoaga” decat cu un tuner software, din cate am observat.

Deasemena, cateva stative de chitara (cele in A imi par varianta cea mai buna ca si raport stabilitate/mobilitate/pret), cateva cabluri de instrument jack-jack de calitate, precum si o colectie de pene de dimensiuni asortate va salva multe sesiuni de inregistrari de la actiuni complet inutile cum ar fi decuparea cartelelor de telefon, recositorirea unor cabluri de calitate indoelnica sau plansul dupa gatul rupt al unei chitari sprijinite cine stie pe unde. De fapt, daca ma gandesc bine, achizitionarea penelor nici macar nu e obligatorie – poti pur si simplu sa faci o colectie cu penele de chitara uitate cine stie pe unde (nu glumesc!).

Pedale de chitara

Pe langa utilizarea lor standard, in ajutorul gasirii ACELUI ton de chitara in studio, sau gasirea de noi sound-uri care sa ajute piesa, ele mai pot fi utilizate si in alte feluri, mai mult sau mai putin ortodoxe: la macelarirea in scopuri strict muzicale a unui track de voce, obtinerea unui mojo aparte pe aproape orice instrument, intr-un chain de reamping, sau ca si efect pentru claviaturi si alte instrumente cu iesire audio. Cu un pic de grija la gain-staging, nici nu e (chiar) obligatorie folosirea unui reamp box si al unui DI. Si luand in considere preturile derizorii la care pot fi gasite pe RGC sau pe eBay, iti poti imbunatati paleta tonala considerabil, cu o investitie destul de mica.

Tester de cabluri

Auuuu, s-a stricat (introdu ce vrei aici, de la chitara, procesor de efecte, preamplificator, placa audio, samd)!… Pe langa verificarea de rigoare a prezentei in priza a posibilului alimentator si a routarii corecte a semnalului, ar fi o idee sa verifici si daca toate cablurile din linia de semnal sunt in stare de functionare, inainte sa te pui sa plangi pe seama sculelor defecte. CT2-ul, de exemplu, ofera o varianta extrem de la indemana de testare a posibilelor cabluri defectuoase – pur si simplu introduci cablul in mufele aferente, si incepi sa-l maltratezi, urmarind orice intrerupere a semnalului. Problema rezolvata.

Construieste-ti cablurile proprii

Cu un ciocan/pistol de lipit, o rola de cositor (voi fi putin non-verde, dar recomand cu caldura cel cu plumb, mai ales incepatorilor), cateva tutoriale si video-uri de pe net sau instructiuni de la cineva care se pricepe, vei putea oricand sa-ti faci cabluri pe dimensiunea exacta dorita si la o calitate mult mai mare fata de investitia in cabluri gata facute. Si mai poti si folosi cable tester-ul de la antementionat pentru a verifica exactitatea lipiturii. Doar ne numim INGINERI de sunet, nu?

Controllere

Una din cele mai usoare variante pentru a iti imbunatati si face mai placut workflow-ul cu DAW este achizitionarea anumitor controllere, pentru a face cat mai tactila experienta de mixaj.

O metoda excelenta pentru a te departe de folosirea mouse-ului la mixaj este Presonus Faderport. Faptul ca este plug-and-play cu un numar ridicat de DAW-uri ajuta la integrarea sa fara probleme in aproape orice setup, si mai te elibereaza de tendonita incipienta de la mana dreapta mult prea obisnuita cu mouse-ul. Plus ca automatizarile on-the-fly sunt mult mai placute si creative in momentul in care tii mana pe un fader.

In cazul destul de probabil in care interfata audio nu are posibilitatea de control al volumului, un controller de volum pasiv cum ar fi iNano sau M-Patch poate fi exact de ceea ce ai nevoie. Ai buton de mute si un knob mare de volum, toate la indemana pentru a fi apasate cu o fractiune de secunda prea tarziu in timpul unei inregistrari cruciale de chitara acustica in camera de mixaj, cu monitoarele date la maxim.

Recorder portabil

Vrei sa inregistrezi un scartait de usa strict necesar mesajului artistic al trupei, si usa perfecta se afla la o distanta mai mare decat toate cablurile tale XLR legate in serie? Te-ai gandit ca ar fi o idee buna sa inregistrezi o repetitie a trupei pe care o vei primi in studio, pentru a le putea arata unde ar fi punctele unde ar trebui sa mai studieze inainte de a intra in studio? Ai nevoie de 2 canale suplimentare de intrare A/D sau de o pereche stereo de microfoane de camera (si poti folosi ASIO4ALL cu interfata audio proprie)? Ai o idee geniala de groove in timp ce esti mult prea departe de studio? Nimic mai simplu – Zoom H4.

Masterizarea

Postat de mihai on iunie 2, 2010  |  2 Comments

Dupa cum am promis in articolul anterior, am revenit cu o mica incursiune in domeniul masterizarii si a ceea ce inseamna ea la ora actuala.

In primul si in primul rand, nu este vorba de vreo forma de voodoo (desi unii ar putea tinde sa ma contrazica), nu este un proces pe care va face orice mix sa sune bine (in special in cazul unui aranjament/mixaj slab), ci este pur si simplu o alta forma de arta, asa cum este si cea muzicala sau cea a mixajului. Nu se refera la un set de procesoare, fie ele hardware sau software, prin care se trece o piesa, pentru a iesi la final masterizata.

Din punct de vedere tehnic, masterizarea este pasul final dinainte de multiplicarea unui material audio, dupa ce mixajul final s-a incheiat. Se refera la transformarea unui amalgam de piese intr-un un produs inchegat, din toate punctele de vedere: cel al balansului tonal, al distantei dintre piese, precum din punct de vedere al volumului.

Initial, inginerii de master executau in principiu operatiunea de creare a “glass master”-ului care era matrita pentru o generatie de discuri de vinyl. Nivelul de dificultate al acestei operatiuni era (si este, si la ora actuala, pentru cei care inca mai practica imprimarile pe discuri) considerabil de ridicat, in principiu datorita dificultatii gasirii volumului optim pentru imprimare: daca acesta era prea scazut, pe langa necesitatea ascultatorului de a ridica volumul aparatului utilizat (care am stabilit in articolul anterior ca nu prea se va intampla), va mai rezulta si un nivel al zgomotului de fond mai ridicat; daca nivelul era prea ridicat, la auditie puteau aparea probleme de sarire a capului de citire, si in cazul mai extrem se putea distruge matrita, uneori chiar si capul sau de scriere (un produs extrem de scump, de altfel).

Pe parcursul timpului, inginerii de mastering au gasit metode pentru a ridica volumul final al mediului de stocare final, cu ajutorul compresiei, al egalizarii, si al limitarii. Producatorii si artisti au realizat faptul ca daca un disc se va auzi mai tare la radio sau pe pickup, va suna (in mod aparent) mai bine, si probabil ca va influenta in mod pozitiv vanzarile respectivului material. Astfel, in loc de a fi doar o veriga in procesul de replicare, inginerul de mastering a capatat o influenta mai mare asupra sound-ului final al produsului finit, fie el in format vinyl sau CD audio.

Scopul masterizarii

Masterizarea este considerata procesul final al procesului artistic – este o ultima sansa de a lustrui si de corecta anumite greseli care au scapat procesului de mixaj. Scopul sau principal este de a face tot posibilul ca impactul materialului audio asupra ascultatorului sa fie maxim, indiferent de sistemul pe care acesta il va asculta – un sistem audiofil de 25.000EUR sau niste boxe de calculator de 10RON. De altfel, impactul “la prima vedere” (sau auditie, daca preferati) este, de asemenea, crucial: chiar daca un disc are 2 piese care suna excelent, dar ascultatorul asculta ca prima piesa una dintre celelalte, prima impresie va ramane intiparita in memoria sa; rezultatul ar putea fi un album in minus vandut. Motiv pentru care toate label-urile majore aleg in continuare casele de mastering cu vechime in domeniu, indiferent de talia inginerului de mixaj.

• Un proiect masterizat asa cum ar trebui va suna pur si simplu mai bine –      va suna ca si un produs finit, nu ca si un demo. Si nu neaparat datorita faptului ca inginerul a aplicat o serie de procesoare (fie ele de EQ, compresie, samd), sau a ridicat volumul inregistrarii. Volumele tuturor pieselor au fost aduse la acelasi nivel; filajele (fade-urile) au fost facute corect din punct de vedere muzical, si in directia ceruta de catre material. Distantele dintre piese au fost ajustate pentru a avea o curgere cat mai naturala a materialului de pe disc, iar ordinea pieselor este cea corecta. Posibile erori de mixaj care nu au fost observate au fost editate, si orice urma de zgomot sau eroare de interpolare nedorita au fost eliminate (pe cat permite materialul), inainte ca materialul sa ajunga la fabrica de replicare.

Si totusi, de ce nu e chiar indicat sa ne ocupam personal de aceste aspecte – ca si inginer de mixaj sau artist? Unul din motivele cele mai evidente este faptul ca o casa de mastering va fi considerabil mai bine echipata pentru respectivul proces decat orice studio de mixaj, indiferent de talia sa. Tratamentul acustic si sistemul de monitorizare formeaza un tot unitar, la un cost considerabil mai mare decat dotarea intreaga a unui home studio.

Si totusi, nu echipamentele sunt cheia acestui proces, ci inginerul de mastering. Aceasta este singura activitate pe care o practica – nu trage cabluri, nu pozitioneaza microfoane, nu incearca sa convinga muzicieni sa se acordeze, nu sta 4 ore pentru inregistrarea vocala a doua versuri, samd. Un inginer de mastering isi cunoaste sistemul audio ca si pe propriul buzunar, folosindu-l in mod curent asupra unei mari diversitati de material audio, de la cel mai bun, la cel mai prost, pentru a obtine un produs finit echilibrat si inchegat.

Pregatirea unui material audio inainte de a fi trimis la o casa de mastering

Daca te-ai decis ca doresti sa folosesti o casa de mastering (una care ofera demo-uri asupra pieselor proprii sau care are o reputatie excelenta, de preferat), ar fi cativa pasi pe care ar fi bine sa-i urmezi, inainte de a expedia coletul sau de a uploada mixajele finale:

• nu exagera cu egalizarea, in special pe partea de joase sau inalte; mai degraba trimite un mixaj care sa para putin inchis sau lipsit de basi, pe care inginerul de mastering il va aduce la balansul tonal corect, fara artefactele provocate de anumite egalizatoare de o calitate mai redusa

• nu aplica limitare asupra masterului, si ai grija si cu nivelul de compresie; altfel, inginerul de mastering nu va mai avea “loc” sa isi desfasoare activitatea; revin asupra sfatului din articolul anterior de a trimite mixaje strivite pentru placerea clientului, dar ca materialul care ajunge la master sa fie lipsit de limitare

• in cazul in care ai observat pe parcurs anumite probleme ale materialului (pacanituri, distorsiuni, dezechilibrari intre canale sau tonale), mentioneaza acest lucru inginerului de mastering, pentru a ii salva din timpul (pe care oricum, tu il platesti) pe care il va pierde incercand sa realizeze de unde vine posibila problema

• intotdeauna verifica daca mixajul “supravietuieste” si in mono; desi la ora actuala este o problema mai mica decat era in vremurile radiourilor AM sau a discurilor de vinyl, mai exista suficiente medii de auditie care raman mono: televiziunea, in mare parte, sau anumite site-uri

• calculeaza durata totala a materialului, pentru a o adapta mediului de stocare: in cazul CD-urilor audio standard este vorba de 78:33 minute, de exemplu; in cazul vinyl-urilor, 25 de minute pe fiecare parte este in principiu limita de sus a unui vinyl care sa aiba impact si volum ridicat

Cu toate ca este posibil faptul ca din cele de mai sus sa para ca am facut tot posibilul pentru a va convinge de necesitate si obligativitatea de a trimite un produs la o casa de mastering, scopul nu era acesta. Pur si simplu am incercat sa fac o prezentare asupra a ceea ce inseamna mastering-ul, pentru a fi mai usor sa luati o decizie in aceasta directie, sau intr-un eventual “home mastering”, perfect adecvat anumitor proiecte, in special in cazul in care se acorda destul timp si dragoste acestei tentative.

Nivelul de volum al mixajului final, prin prisma hipercompresiei

Postat de mihai on mai 26, 2010  |  13 Comments

Trecute sunt vremurile in care mixajul se facea, literamente, “la mana”, cu inginerul, asistentii si probabil si producatorul sau trupa stateau in jurul mixerului si aveau un fader, un potentiometru sau un buton de mute sub control, “muncind” impreuna la automatizari pentru a obtine un mixaj cat mai bun. (Din pacate), trecute sunt si vremurile in care se inregistrau atatea take-uri pana ce era scris pe banda de magnetofon era exact ceea ce trebuia piesei, atata ca si interpretare, cat si din punct de vedere tehnic. In rand cu restul lumii si deodata cu aparitiei DAW-urilor si al consolelor care dispun de sisteme complexe de automatizare, procesul de inregistrare si mixaj a suferit mari modificari pe parcursul timpului, punandu-se un mult mai mare pret pe “perfectiunea” rezultatului final, cu toate plusurile si minusurile de rigoare – o mai mare parte din acest rezultat fiind pasat pe umerii inginerului de sunet.

Oricum, indiferent de mediul de stocare al mixajului final, de modul de lucru, de procesul de masterizare, si chiar si indiferent de publicul tinta, inginerul de sunet este obligat sa ia pe parcursul procesului de mixaj o serie de decizii cruciale, cu singurul scop de a aduce un zambet pe fata ascultatorilor, a face un om sa dea din picior sau sa il duca intr-o anume stare de spirit.

Dupa aceasta introducere nu neaparat scurta, sa trecem la aspectele pe care doream sa le prezint in acest articol, pe care le consider cam cele mai importante aspecte de principiu ramase de actualitate in domeniu, poate chiar singurele: nevoia de a obtine un volum final cat mai ridicat prin prisma folosirii hipercompresiei si a limitarii, precum si insemnatatea acestor aspecte asupra procesului de mastering.

Un nivel de volum competitiv

Incepand din anii ’50, inginerii de sunet au incercat sa ridice cat mai mult nivelul sonor perceptual al mixajelor, pentru a le intrece pe cele care ieseau din alte studiouri. Motivul este simplu, si clar – prin comparatie, orice melodie care este mai tare, va da impresia ca suna mai bine decat una care e mai incet (o afirmatie putin cam prea generalista, asupra careia voi reveni – paranteza facuta pentru a nu mi se sari, inca, in cap).

Indiferent de deceniu, problema obtinerii unui volum ridicat era majoritar bazata pe mediul de stocare a muzicii – discurile de vinyl, in prima faza. Un disc care fusese imprimat la un volum prea ridicat ar fi facut capul de citire sa vibreze prea puternic, ducand la iesirea sa din sant si la un disc care “sarea”. Dupa aparitia casetelor magnetice, daca volumul era prea ridicat, sunetul imprimat pe ele incepea sa fie distorsionat, si inaltele incepeau sa dispara incetul cu incetul (un efect dorit pe anumite instrumente, dar in nici un caz pe tot mixajul, tot timpul). Dupa aparitia tehnicii digitale si a mediului sau de stocare cel mai raspandit, CD-ul, orice mixaj care trecea de 0dB FSD (limita efectiva a mediului digital) ducea la clipping digital, cel mai “urat” (din punctul meu de vedere) lucru care i se poate intampla unui mixaj complet.

Cu toate aceastea, pe parcursul timpului nivelul de volum mixajelor a crescut incetul cu incetul, in principiu in urma aparitiei tehnicii si a limitelor digitale, cu abilitatile lor de look-ahead, care, in cazul in care au fost folosite cu atentie, duceau la un volum ridicat, fara aparitia clipping-ului digital sau al distorsiunilor de banda magnetica.

In mod normal, ridicarea finala a volumului era obtinuta de catre inginerul de mastering. Un mixaj cu dinamica dorita si acceptata de catre artist si/sau de catre casa de discuri, acesta era trimis inginerului de mastering, care ridica nivelul de volum, incercand in acelasi timp sa pastreze cat mai mult din impresia de dinamica a piesei – revenind la ce am spus inainte legat de “orice e mai tare va suna mai bine”, e destul de clar de ce procesul de mastering a devenit incetul cu incetul ceva asemanator cu voodoo-ul in perceptia muzicienilor.

Problema intalnita de catre inginerul de mixaj la ora actuala (asta in cazul in care nu se fac pachete de mix&master, cum se intampla deseori la noi) este faptul ca artistii in general vor ca inclusiv mixajul final sa aiba nivelul ridicat pana in punctul in care poate sa concureze cu mixajele deja trecute prin masterizare, de la primul mixaj de principiu. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care sunetul consolelor SSL a devenit atata de impregnat in mintea oamenilor – compresorul de pe master bus a fost folosit si/sau abuzat de atatea ori de catre inginerii de mixaj incat si-a facut culcus in urechile oricarei persoane care a mai auzit vreo piesa inregistrata (exagerez, evident).

La ora actuala, luand in considerare numarul ridicat si accesibilitatea limitelor digitale, nu e deloc dificil limitezi un mixaj pana la strivire, doar de dragul volumului – dar asta NU inseamna ca esti obligat sa o faci. Si astfel am ajuns la cel de-al doilea aspect in discutie, respectiv…

Hipercompresia

Un nivel prea ridicat de compresie sau de limitare (tot o forma de compresie, in cele din urma) pe mixajul final a capatat incetul cu incetul denumirea de “hipercompresie”. Mai jos, avem cateva posibile motive pentru care NU este neaparat de dorit.

• -         inginerul de masterizare nu are cum sa o contracareze pentru a isi putea desfasura activitatea cat mai bine

• -         prin abuz, se ajunge linistit la punctul in care de fapt fura din viata mixajuului, transformandu-l intr-un fel de zgomot de fond care nu transmite mare lucru

• -         un mixaj hipercomprimat care este apoi transformat in MP3 (sau alte formate similare) vor adauga artefacte nedorite, datorita faptului ca nu se “descurca foarte bine” cu materialele cu volum RMS foarte ridicat

• -         headroom-ul pe care inginerul de master l-ar putea folosi nu mai exista

O piesa care a fost hipercomprimata nu va mai avea dinamica, ramanand doar cu un volum ridicat, dar fiind lipsita de viata sau de orice factor care sa incite ascultatorul. Daca te uiti la ea intr-un DAW, va arata aproximativ ca o caramida, si probabil ca va suna similar.

Acestea fiind zise, e importanta obtinerea unui mixaj care sa aiba un volum RMS care sa tinda (subliniez, sa TINDA) catre cel final, pentru a ii oferi artistului o vedere cat mai exacta asupra modului in care va suna piesa dupa master. Metoda cea mai intalnita este folosirea compresorului de master bus pentru acest lucru.

Acesta e setat in general in felul urmator: raport de compresie scazut (multumesc pentru corectura, Omu) de 1.5:1 sau 2:1 (in functie de compresor, poate fi si 4:1, la SSL Master Bus Comp, de exemplu), un atac si un release lent. Astfel, mixajul va obtine un nivel relativ mai constant – dupa nu mai mult de 5dB de compresie (2-4dB in general). Practic, acesta este punctul in care ar trebui sa te opresti, dar datorita cerintelor publicului, se va trece la punctul urmator. Cu o mica paranteza – iesirea post-compresor si inainte de urmatorul etaj este cea care va trebui trimisa inginerului de master, nicidecum cea ulterioara pasului urmator, respectiv limitarea.

Aceasta consta dintr-un limiter digital setat la -0.1dB FSD sau -0.2dB FSD, pentru a previne clipping-ul; apoi se seteaza gain-ului de intrare al limiterului pana se obtine volumul efectiv dorit.

Astfel, vei putea beneficia de ceea ce este mai bun din ambele lumi – artistului ii vei putea da un mixaj care sa fie comparabil cu volumul pieselor pe care le aude la radio (nu ar fi oare cu atat mai simplu sa i se poata explica sa dea volumul mai tare la aparatul de auditie, pentru ca e vorba de un mixaj…) si inginerul de master va primi un mixaj cu suficient headroom pentru a putea sa se ocupe de procesul de masterizare asa cum ar trebui.

Acestea fiind zise, voi incheia aceasta pregatire a articolului de saptamana viitoare, respectiv cel legat de masterizare si ce insemna ea in contextul muzical actual.

Focal CMS40- Musikmesse 2010

Postat de Florin on aprilie 8, 2010  |  No Comments

Anul acesta la Frankfurt Musikmesse, cei de la Focal au anuntat marirea familiei de monitoare din seria CMS cu adaugirea modelului CMS40. Acesta este modelul cel mai mic din aceasta serie si totodata cel mai mic monitor al producatorului francez.

Acest model ofera un raspuns in frecvente intre 60Hz si 28kHZ(+-3 dB) si un SPL maxim de 97dB ceea ce nu este deloc de trecut cu vederea avand in vedere wooferul de doar 4 inch cu care este echipat acest monitor. Tweeter-ul este acelasi tweeter de aluminiu/magneziu “inverted dome” folosit si pe fratii lui de serie, iar atat driverul HF cat si driverul LF sunt alimentati de propriul amplificator de clasa AB care livreaza 25W. Cei de la Focal spun ca aceste monitoare au fost create pentru a fi folosite atat in camere de control mici cat si in medii de broadcast, si sunt ideale pentru ascultare near-field la distante incepand de la 40 cm.

Demonstratile de la Messe de ascultare cat si testele AB intre ele si fratii mai mari ca CMS 65 si altele din seria Twin au aratat ca aceste monitoare sunt capabile sa livreze o calitate mult peste asteptari fara sa fie retinute sau “imprastiate” cand vine vorba de sunet chiar si la volume mai mari de ascultare.

Focal anunta ca CMS40 vor fi gata de livrare undeva in luna Mai 2010 si pretul recomandat de producator va fi de 355 euro/buc

video: