Acesta se vrea a fi un instrument de creatie care contine atat sectiune de tobe cat si sectiune de bass si de lead. E relativ simplu de folosit, mai totul bazandu-se pe drag & drop.  Acesta vine cu o librarie proprie de sunete, fie ele de instrument sau de tobe, o sumedenie de kituri, si deasemenea aranjamente gata facute.

Suporta fisiere in format wav, mp3 si chiar in format REX. Posibilitatile de editare a fiecarui sunet prin filtre, sectiune de efecte iarasi sunt o caracteristica buna a lui Beatstation. Acesta poate fi folosit si cu un DAW sau in modul standalone.

Noi deocamdata nu am apucat sa il testam si  pana o vom face va trebui sa urmarim recenzii facute de altii. La fel este si cea de mai jos. Este una buna si la subiect.

Alte informatii despre Beatstation sau despre alte produse gasiti pe pagina producatorului.

Oricum nu scriu acest post sa va zic cand vom merge la NAMM ci sa va prezint cateva clipuri video cu ce s-a mai lansat. Pe acest blog s-a scris mai putin despre instrumente muzicale si cred ca unii dintre voi sunt interesati si de acest aspect. Vom incerca de acum incolo sa introducem stiri  si recenzii despre si la instrumente muzicale.

Si vom si incepe cu un clip unde un domn pe nume Trev Wilkinson (sistemele de tremolo si cheile de chitara Wilkinson ii poarta numele) ne prezinta un bridge cu sistem de acordare automat cu care este echipata o chitara Fret King.

Pentru informatii despre chitarile Fret King accesati site-ul producatorului.

Daca v-ati saturat de stative de microfon care inconjoara setul de tobe mai ales acela care tine microfonul de kickdrum, atunci urmatoarea chestie e potrivita pentru voi.

Este vorba despre un sistem shockmount pentru microfonul de kick care se fixeaza in interiorul tobei mari si care se numeste The Kelly Shu shockmount. Mie mi se pare un sistem destul de ingenios si folositor, si sunt convins ca inventatorul s-a inspirat de la microfoanele clasice de radio.

Pentru iubitorii de tobe venim cu noutatile celor de la TAMA. Acum au lansat o serie de pedale care promit ca sunt rapide, si 2 modele noi de seturi de tobe.

Lasam reprezentantul TAMA sa spuna mai multe despre produsele noi.

Ca o ultima prezentare pe astazi am ales noul model de VoiceLive de la TC Electronic si anume VoiceLive Touch. Acesta este mic, usor, compact si ofera si tonuri excelente luate de pe TC Electonic Voice Live 2.

Deobicei e bine sa stii multe lucruri despre un echipament. Cei de la TC ne prezinta 10 lucruri care trebuie sa le stim despre VoiceLive Touch.

Cam atat pentru astazi. In publicarile viitoare vom incerca sa prezentam cat mai multe echipamente lansate la aceasta editie de Summer Namm 2010.

1: Indaba Music Mantis

2: Soundation studio

3: Aviary Myna

Binenteles ca acestea sunt in stadiu de dezvoltare oarecum si momentan nu poti lucra la modul profesional, dar totusi pentru cei care acum incep sau cei care nu au avut nici un fel de contact cu un DAW, aceste DAW-uri online sunt bune de experimentat. Sunt accesibile, sunt gratuite si sunt si distractive…

“Dar atunci Dumnezeu a creat suedezii”. Si acestia pe langa Clavia, In Flames si Abba au creat Softube.
Softube este o marca suedeza de plugin-uri dedicate in principiu chitarii si chitarii bas cu sounduri foarte bune, calde care simuleaza foarte bine amplificatoare vintage, moderne sau pentru bas. Simulatoare de amp-uri, fie ele vintage de blues, rock sau pur si simplu vintage ori moderne cu tonuri metalice, high gain pentru solistica sau armonie.

Mai jos aveti toate pachetele disponibile spre vanzare si linkuri catre demo-uri audio pentru fiecare.

Simulatoare de amp-uri:

Vintage Amp Room
Metal Amp Room
Bass Amp Room
Amp Room Bundle

Compresoare si egalizatoare:

Tube tech CL-1B
Passive-Active Pack
FET Compressor

Efecte:

Efect Bundle
Spring reverb
Acoustic feedback
Acoustic feedback deluxe
Tube delay

Bass Amp Room

Metal Amp Room partea 1

Metal Amp Room partea 2

Robert Moog alături de Peter Vogel si Dave Smith a fost un important actor al scenei instrumentelor electronice. Cu o oarecare simplificare se poate spune că totul a început în anii 20: Leon Theremin a prezentat lumii theremin-ul, primul mijloc electric al creaţiei muzicale, care într-un fel a ajutat şi la mistificarea muzicii moderne. Probabil şi din această cauză şi din cauza că a fost greu de stăpânit ca instrument muzical, theremin-ul a fost mai mult folosit pentru crearea efectelor înspăimântătoare ale sosirii marţienilor pentru filmele din mijlocul secolului XX.

Crescându-se în Queens, în anii 40, Bob Moog, copilul istet şi introvertit a pertrecut foarte mult timp pe lângă tatăl său, care a fost un electronist de hobby iar la vârsta de 14 ani deja şi-a construit primul theremin pe baza unui articol apărut într-o revistă pentru amatori electronişti. Totdată în acest timp a fost silit de către mamă-sa, să înveţe să cânte la pian, aceasta dorind ca micul Bob să devină un mare pianist.

Peste 5 ani, în anii facultăţii sale de la Cornell University, Robert Moog a publicat un articol într-o revistă electronică despre cum se poate monta uşor un theremin, oferind şi un kit pentru montarea de către amatori dornici. În acelaşi an a vândut 1000 de seturi din acest kit, reusind să economisească o sumă care i-a ajutat în scoaterea muzicii electronice din laboratoarele de universitate, astfel făcând primul mare pas spre accesibilitatea si popularitatea sintetizatoarelor.

Însă drumul nu a fost uşor: doctoratul şi dezvoltarea sistemelor de sinteză sonoră, sunt două activităţi care-ţi iau mult timp: obţinerea doctoratului în fizică i-a luat 8 ani: l-a obţinut în 1965, cu un an după lansarea afacerii cu sintetizatoare.

Să nu uităm de un alt nume: Raymond Scott
Pe la mijlocul anilor 50, în perioada când Bob Moog si tatăl său montau acasă thereminuri, într-o zi au fost invitaţi de Raymond Scott pentru o vizită la atelierul său din Long Island (New York). Această vizită a avut un impact imens asupra sufletului unui inginer: o casă cu etaje întregi de diferite echipamente pentru înregistrare, mixaj si producţie audio, ateliere pentru prelucrarea lemnului, pentru asamblarea componentelor electronice. Într-o altă cameră se afla un dulap mare, cu piese electromecanice care produceau diferite zgomote ritmice, după un pattern programabil. Acesta a fost primul sequencer. La sfârşitul vizitei Raymond a comandat un theremin de la familia Moog, comandă care cu câteva luni mai târziu a fost satisfăcută. După un timp Bob Moog si tatăl său au fost reinvitati. Raymond le-a prezentat cum a modificat theremin-ul primit de la ei.

Acest instrument a fost numit Clavivox: un theremin cu antena tăiată si reînlocuită cu o claviatură, şi care producea sunete foarte apropiate sintetizatoarelor analogice cu VCO (Voltage Controlled Oscilator – Oscilator Controlat cu Tensiune). La mâna stângă avea montat un comutator care pornea sau oprea un efect de vibrato (primul wheel de modulare?), exista un fel de control asupra caracteristicii amplitudinii (control pentru attack rapid/lent, pauză între sunete). Scopul acestei invitaţii a fost un fel de cerere de permisiune a folosirii tehnologiei de theremin pentru producţia comercială ale Clavivoxului. În următori ani Raymond a comandat diferite montaje electronice de la Moog, niciodată nu dezvăluind în prealabil scopul lor.

Relatia dintre Bob Moog si Raymond Scott a devenit o prietenie de lungă durată, influentînd pozitiv reciproc creaţia celor doi.

Primul Moog

Un compozitor (Herbert A. Deursch) l-a sfătuit în 1964 să construiască un instrument muzical electronic ergonomic utilizând tehnologia tranzistoarelor. Ce are asta de a face cu ergonomia si uşurinţa utilizării? Până atunci sintetizatoarele (dacă chiar se poate utiliza pluralul referindu-ne la câteva dintre putinele modele de laborator, operate de asistenţi îmbrăcaţi în halate cum s-a obisnuit şi operarea calculatoarelor din acele timpuri) au fost foarte mari (RCA în comanda prin coduri binare!), extrem de scumpe si se aflau mai mult în stadiu de experiment.

Artiştii nu doreau aşa ceva. Moog a construit un panou de conectoare, care se interconectau cu cabluri (patch-cord), pentru a seta forma de undă dorită, iar la panou a mai legat o claviatură şi ce simplu, totul a devenit mult mai usor de stăpânit (astăzi totusi nu ar părea asa!). Pe de altă parte exista si diferenta de costuri: un sistem RCA, dedicat pentru elita laboratoarelor si caselor de discuri costau cca. 100.000$ până când noul Moog din 1967 se vindea cu 11.000$. Deja atunci acesta nu a fost singurul sintetizator, Însă ajutorul artiştilor precum Wendy Carlos a fost răsplătită foarte rapid. În 1969 albumul Switched on Bach semnat de Wendy (Walter) Carlos a devenit un succes serios (premiat cu Grammy), după care si The Beatles a procurat un nou model Moog în studioul Abbey Road, iar în 1971 sintetizatoarele Moog apar si pe coloanele sonore ale filmelor de pe ecranele mari. Carlos a scris coloana sonoră al celebrului film de al lui Stanley Kubrick “A Clockwork Orange”, unde piesele de ale lui Beethoven transcrise, căpătau un sound malefic subliniînd atmosfera filmului. În 1972 Bob a schimbat numele companiei î Moog Music.

Sintetizatoarele lui au fost monofonice. Cu toate că deja concurenţa a dezvoltat sisteme polifonice deja, Moog a rămas conservator însă nu trebuie uitat nici faptul ca el a fost primul care a utilizat caracteristica ASDR (Attack-Decay-Sustain-Release) pentru a forma timbrul unui sunet. Modelele lui până în acele timpuri au fost create pentru studiouri. Puţini muzicieni puteau sau doreau să le pună pe scenă datorită dimensiunilor mari, astfel Robert Moog a proiectat un model portabil si dedicat utilizări în timpul concertelor: Minimoog a demonstrat că pe piată există o uriasă solicitare pentru sintetizatoare ieftine si portabile.

Piata instrumentelor muzicale electronice a crescut într-un ritm urias, si spre sfârsitul anilor 70 fostele manufacturi de sintetizatoare au devenit tinte potentiale pentru mari investitori. Astfel s-a cumpărat si asociatia familiară de al lui Bob Moog de către Norlin, o altă manufactură de instrumente muzicale. După scurtă vreme, în 1977 el a părăsit compania acuzând politica acestuia, ultima creaţie semnat de către dânsul fiind Micromoog-ul. Instrumentele produse fără ajutorul lui Bob nu au avut succes: Moog Music s-a desfiinţat în 1987.

În aceste vremuri schimbarea pieţei se întămpla pe planuri diferite: apare primul sintetizator digital, Synclavier-ul prin 1975, iar tehnologia digitală inventată în anii 1950, a devenit accesibilă publicului larg, iar pentru a stăpâni şi controla într-un mod ingineresc direcţiile de dezvoltare, s-a introdus standardul MIDI pe la începutul anilor 1980. Astfel sintetizatoarele bazate pe tehnologia digitală s-au răspândit rapid, iar vechile şi scumpele sintetizatoare analogice s-au considerat demodate.

În acest timp Bob s-a mutat în Carolina de Nord în 1978 şi a lansat compania Big Briar Productions, dezvoltând efecte si accessori ale instrumentelor muzicale electronice. Prin acei ani instrumentele Big Briar nu s-au bucurat de acelaşi succes precum synthurile Moog. După părerea unora, în acele vremuri a început o eră a simplificării, când se dorea ca o interfaţă de utilizare să fie cât mai simplă posibilă, impactul la orice comutare să fie cât mai mare, şi să fie cât mai uşoară “producerea” muzicii. Putem spune că pe atunci a fost atinsă tehnologia sintezei muzicale de către maşinăria show-businessului.
Mai târziu doar, prin anii 90, în timpul renaşterii soundului analogic, BigBriar a devenit popular. Au proiectat filtre speciale (care se numesc Moogerfooger), ataşabile ca efecte în lanţul de înregistrare, dintre care filtrul trece-jos are sound-ul original de filtre-Moog. În 1997 apar din nou modele de Theremin proiectate de Moog, care deja sunt compatibile MIDI.

În 1982 a introdus o nouă inventie dezvoltată împreună cu John Eaton (Indiana University) la conferinta International Computer Music Conference, o claviatură cu un nou tip de sensibilitate: pe lângă miscarea verticală , acesta a captat si pozitia degetelor pe directia orizontală pe clape.

Robert Moog a declarat de nenumărate ori, că secretul instrumentelor lui nu se datorează pur-si-simplu numai lui ci a cooperării lui (Inginerul) cu Muzicienii. Primul sintetizator construit de către el a fost proiectat şi dezvoltat după ideile compozitorului Herb Deutsch.

Deşi produsele Big Briar nu au constituit succese la fel de mari ca şi primele sintetizatoare Moog, ele au fost la fel de inovatoare, însă moda s-a schimbat şi se cereau instrumente simple. În anii 1990, industria muzicală a regăsit frumuseţea sound-ului Moog, din acest motiv BigBriar a scos pe piaţă module de efecte care se foloseau în synthurile vechi de ale lui Bob. Aceste efecte din seria Moogerfooger au si un model de filtru trece jos (MF101) , care este indentic cu cel original. În 1997 a apărut pe piaţă şi o nouă serie de theremin-uri: Ethervox-ul se bazează pe aceeaşi tehnică ca şi predecesorii săi însă acesta era echipat cu interfaţă MIDI, şi un modul de sunet care este capabil de redarea performantelor cu instrumentul Theremin doar transmiţând comenzi standard MIDI.

Printre proiectele noi se numără si “pianul interactiv” care îmbină tradiţionalul cu trendurile tehnologiei moderne. Conceput cu ajutorul acelui David Van Koevering care l-a ajutat şi la scoaterea pe piaţă a primelor sintetizatoare Moog, acest instrument arată ca un pian tradiţional încorporat într-o incintă de tipul pianelor de concerte, dar în loc de corzi, în interior se găsesc difuzoare, iar în locul partiturlor este montat un ecran touch-screen de mărimea unui laptop. Pianul are 128 tonuri, incluzând şi un set de samplinguri luate de pe un Steinway grand, iar un sequencer de 256 de trackuri poate stoca înregistrările utilizatorului. Secventele cântate pe claviatură apar pe acest ecran instantaneu, iar dacă se doreşte în format tradiţional, partitura se poate şi tipări. De pe Internet se pot descărca fişiere MIDI peste care se poate cânta un fel de “karaoke instrumental”. Multe instituţii din Statele Unite au cumpărat acest instrument de cca. 8000$, însă valoarea lui inovativă se poate discuta: se poate numi mai mult o unealtă didactică decât instrument muzical inspirativ.

În 1999 Bob Moog a încheiat un parteneriat cu Bomb Factory pentru a produce pluginuri pentru Pro Tools bazate pe tehnologiile Moog.

Renasterea modei analogice, a cerut ca Big Briar să producă sintetizatoarele Moog retro, folosind tehnologia digitală pentru controlarea lui. Astfel a fost lansat cu câţiva ani în urmă seria Voyager care în mod clar este renaşterea Minimoogului versiunii D cu câteva extensii: controler al formei de undă, LFO dedicat, capabilităti FM la oscilatorul 3. Oscilatoarele, comutatoarele si filtrele sunt originale stiind clar că acestea constituie baza personalitătii soundului, însă patchurile se pot stoca deja în memorie, este dotat cu un ecran LCD, pe care apar valorile parametrilor si mai există un touchpad bidimensional senzitiv prin care se poate modula soundul folosindu-ne de degete. Voyagerul se poate conecta la calculator, si cu ajutorul unui program se pot edita soundurile lui mult mai usor si rapid.

În curând a apărut şi versiunea rack-montabilă a Voyagerului, iar Bob Moog a început o serie de procese de recăpătarea numelui de marcă Moog, care i-a fost luată cu apropate 30 de ani în urmă şi folosit timp de multi ani ca un element de marketing pentru produse de originalitate mediocră.

În primăvara anului 2005 Bob Moog a fost diagnosticat cu tumoare de creier intratabilă, iar la sfârşitul lunii august a decedat. Creaţia lui şi-a lăsat amprenta în aproape toate genurile muzicale. Printre cei mai renumiţi muzicieni care s-au folosit de instrumentele Moog se numără: Air, Kevin Antunes (Britney Spears, Justin Timberlake), Nuno Bettencourt, Kern Brantley (Beyonce), Vince Clark (Erasure), Nine Inch Nails, Norman Cook, Chick Corea, The Cure, Crystal Method, Deftones, Depeche Mode, Dido, Herbie Hancock, Keith Emerson, Red Hot Chili Peppers, Marilyn Manson, Jean-Michel Jarre, Kraftwerk, Rhet Lawrence (producătorul lui Black Eyed Peas, Mariah Carey), Manfred Mann, Beck, Ricky Martin, Mike McNight (Madonna), No Doubt, Yes, Morcheeba, Gary Numan, Duran Duran, Billy Joel, Dream Theater, Santana, Klaus Schulze, Shaggy, Paul Simon, Skinny Puppy, Tomita, Stevie Wonder, Snoop Dogg, Pink Floyd, Hans Zimmer. Pentru o listă mai vastă verificati linkul: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Moog_synthesizer_users

Şi mai trebuie clarificat un lucru: numele Moog se pronunţă cu un “o” lung şi nu cu “u”.

Surse:
http://www.RaymondScott.com
http://www.salon.com/people/bc/2000/04/25/moog/index.html http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Moog_synthesizer_users
http://www.newscientist.com
http://www.symbiosis-music.com/digidiy1.html
http://www.moogmusic.com/
http://www.synthfool.com/
http://www.obsolete.com
http://en.wikipedia.org/wiki/Moog_Music
http://ww.Synthmuseum.com
http://www.vintagesynth.com

Mai întâi despre voi: când v-a venit ideea ca sã vã lansaţi în dezvoltare de softuri audio? Aici în Europa-Centralã şi cea de Est este destul de puternicã moda de copiere a softurilor, ceea ce nu se poate numi un factor motivant. Ce fel de cunoştinţe de bazã aţi avut la dispoziţie pe la începuturi?

GyG: Încã din copilãrie studiam muzica şi prin informaticã ne ocupãm şi de studiul sunetului. Ceea ce am realizat pânã acum este rezultatul unei dezvoltãri continue. Totul a pornit din hobby şi interes entuziasmat. Iar ceea ce priveşte piaţa, noi ne concentrãm asupra Vestului. Cunoscând obiceiurile locale de folosirea legalã a software-ului, nu meritã sã ne batem capul prea mult cu distribuţia localã.

GyB: Din hobby.

Cum aţi crezut cã puteţi aduce ceva nou pe piaţã, unde deja existã ofertã suplimentarã şi diversificatã?

GyG: În mare parte a timpului nostru liber am făcut cercetări, pentru cã prin muzicã ne-am ocupat de caracteristicile interesante ale sunetului. Faţã de dezvoltarea orientatã pe produs, care înseamnã mai mult folosirea tehnologiilor existente decât cercetarea, am reuşit sã gãsim soluţii inovative prin folosirea cãrora, rezultatele primite au fost mai mult decât bune. Aceste feedbackuri pozitive ne-au adus la cunoştinţã faptul cã putem concura cu şanse bune.

GyB: Ca şi utilizator nu am gãsit programe care sã sune la fel. De aceea l-am stimulat pe fratele meu sã începem distribuţia comercialã. Dacã a fost o idee bunã sau nu se va clarifica în viitor.

Cum a fost posibilã realizarea unor plugin-uri de bunã calitate? Ce fel de compromisuri aţi fãcut (calitate / performanţã) în timpul dezvoltãri?

GyG: Datoritã dezvoltãri tehnologice se întâmplã ca instrumentele digitale sã poatã prelua rolul procesãrii materialului audio. Dintre care din ce în ce mai dominantã este prezenţa calculatorului. În ultimii ani puterea de calcul ale calculatoarelor personale a crescut atât încât ele au putut concura şi calitativ cu echipamentele hardware în privinţa prelucãri audio, iar pe de altã parte muzicienii şi sunetişti au început sã se „împace cu mouse-ul şi tastatura”. În privinţa calitãţii, foarte rar putem sã facem compromisuri. Este clar scopul nostru de a oferi calitatea obişnuitã de la echipamentele hardware şi astfel sã putem pãtrunde şi în studiourile profesionale.

GyB: Tehnologia de astãzi ne permite, sã rulãm pluginuri care nu fac compromisuri. De multe ori este adevãrat faptul cã suprasolicitarea procesorului ne incomodeazã, dar eu cred cã programele de astãzi pot lucra cu calitatea cea mai bunã, astfel în viitorul apropiat va fi posibilã utilizarea lor fãrã incomoditãţi. Nu ne place sã facem compromisuri în defavoarea calitãţii.

Ce fel de feedbackuri aţi primit? Existã deja artişti cunoscuţi în tabãra utilizatorilor?

GyG: Am primit multe mesaje pozitive, dar sunt mulţi care criticã preţul.

GyB: Mulţi cred cã programul este prea scump pentru cã suntem o firmã nouã pe piaţã. Eu nu sunt de acord cu aceastã pãrere, pentru cã sunt şi alte unelte mult mai scumpe decât ale noastre şi care sunt şi ele populare. Sper ca aceste atitudini o sã disparã cu timpul. Noi ne-am strãduit sã ne concentrãm asupra categoriei accesibile financiar, şi astfel nu prea putem înţelege aceste voci.

Aţi auzit cumva pãreri sceptice din partea conservatorilor? Au fost şi din aceastã tabãrã care au încercat programele voastre, şi dacã da: şi-au schimbat pãrerea?

GyG: Privind calitatea sunetului nu am primit nici un fel de criticã negativã.

GyB: Nu-am primit feedbackuri negative în privinţa calitãţii, chiar dimpotrivã. În cazul NWSynth-ului au fost şi care l-au clasificat printre sintetizatoarele cu cel mai bun sunet.

Ce pãrere aveţi despre recensiunea echipamentelor pro-audio hardware din ultima vreme, la care a contribuit în cea mai mare mãsurã apariţia în masã ale softurilor?

GyG: Eu am pãrere pozitivã despre rãspândirea softurilor, pentru cã deodatã cu creşterea calitãţii sunt ieftin dezvoltabile, iar interfeţele din ce în ce mai comode deschid posibilitãţi noi. Aceasta este o investiţie, care este la fel de beneficã din punctul de vedere al dezvoltãrii cât şi al utilizatorului.

GyB: Nu cred cã „hardware” înseamnã neapãrat categoria pro-audio. Existã categorie pro-audio şi în materie software, dar existã şi categoria de „amatori” la echipamentele fizice. Personal consider hardware-ul puţin mistificat, dar recunosc cã pe planul instrumentelor muzicale ele prezintã performanţe net superioare calculatoarelor personale de acuma.

O problemã mai serioasã: credeţi cã datoritã rãspândirii prea rapide ale softurilor ar putea apãrea un sindrom al decadenţei calitãţii materialelor audio, din lipsa know-howului?

GyG: Poate o „vale mai micuţã” înainte de ascensiune. Un singur pericol aş putea vedea: „inundaţia”. Deodatã cu producţia relativ uşoarã ar putea apãrea mai multe produse mediocre sau chiar de proastã calitate, care ar putea îngreuna alegerea bunã ale utilizatorilor neexperimentaţi. Astfel devine mult mai importantã comunitatea care face aceastã alegere mai uşoarã. Alţi factori atenuatori pot fi revistele de specialitate (cei de încredere), teste fãcute de profesionişti, pagini de internet.

GyB: Oamenii nu prea cred în cunoştinţele lor proprii sau în auzul lor, astfel se pot rãtãci prin „munţile” de pluginuri, la care accesul este foarte uşoarã prin metode ilegale. Din pãcate începe sã disparã experienţa de cunoaşterea instrumentelor. Muzicienii de astãzi petrec din ce în ce mai puţin timp cu crearea soundurilor proprii, mai mult se folosesc de preset-urile livrate. Iar pe de altã parte nici presa de specialitate nu este imparţialã. Muzica este un lucru care nu poate fi despãrţitã de pãrerea subiectivã, fiecare persoanã este inspiratã de alt instrument, astfel nu cred cã se poate gãsi un lider de opinie în aceastã temã. Iar din date tehnice pure, utilizatorul de zi-de-zi nu poate trage concluzii. Din pãcate din aceastã situaţie nu vãd calea de ieşire. Eu cred cã, dacã Moog ar scoate astãzi Minimoog-ul, nu ar pãrea strãlucit pentru nimeni, pentru cã sunetul lui nu s-ar mai putea compara cu al niciunuia din instrumentele digitale cunoscute.

Ce consideraţi voi a fi punctul slab ale softurilor?

GyG: Poate ar trebui sã se apropie pregãtirea utilizatorilor (muzicieni, ingineri) cu utilizabilitatea softurilor şi al calculatorului.

GyB: Momentan problema necesitãţii mari ale resurselor de calcul, dar sper ca în viitor acesta se va schimba.

Vã mai pregãtiţi cu proiecte noi? Şi dacã da, care va fi acesta?

GyG: În zilele acestea va ieşi NWRCFil, care este un filtru clasic. Iar o serie de alte efecte se gãsesc în stadiu de proiect sau proiectare, cu versiunile de Mac OS X ale celor existente.

GyB: Avem o serie de idei atât în privinţa instrumentelor muzicale cât şi ale efectelor, dar realizarea acestora depinde de mulţi factori. Dar în decurs de o lunã am scos patru produse pe piaţã ceea ce este pozitiv pentru viitor.

Piaţa softurilor audio vã poate aduce ceva financiar? Aţi realizat pânã acum ceva material?

GyG: Noi ne gândim pe termen lung. Scopul nostru actual este crearea renumelui, şi este încã greu de prognostizat ceva. În momentul de faţã, vânzãrile se aflã sub nivelul aşteptãrilor, însã feedbackurile pozitive ne dau speranţã.

GyB: Suntem optimişti.:)

Cataloage

În anii 1880 folosirea cataloagelor ca materiale promoţioale a fost o idee relativ nouă, mai ales în domeniul instrumentelor muzicale. Catalogul de Suveniruri Washburn (Washburn Souvenir Catalog)- dedicat iubitorilor de arte şi muzicienilor-, prezenta prin intermediul imaginilor şi descrierilor detaliate, calitatea deosebită a instrumentelor muzicale. Cataloagele Washburn au fost distribuite cu succes foarte repede şi au influenţat şi alţi producători de instrumente muzicale.
În prezent aceste cataloage ne oferă o imagine fidelă a modelelor şi a stilului acelor ani.

G. W. Lyon iese la pensie.

La 25 de ani de la înfiinţarea companiei în Chicago, Lyon & Healy şi-a păstrat timp de 40 de ani poziţia de cea mai mare casă de muzică din lume. Nici unul dintre ei nu şi-ar fi imaginat ca magazinul lor de partituri se va transforma într-un gigant. Fabrica iniţială a fost transformată în depozit şi au fost necesare schimbări în amenajare, pentru a favoriza creşterea producţiei.
Această perioadă s-a dovedit a fi pentru Lyon, cea mai propice pentru a ieşi la pensie: se apropia de vârsta de 70, a fost martorul expansiunii magazinului lui, a câştigat o sumă frumoasă de bani şi dreptul de a vinde piane Steinway. Împreuna cu E.A. Potter cu acordul lui Steinway, “Lyon, Potter & Co.” au deschis un magazin de prezentare de piane nu departe de Lyon & Healy, unde Lyon a lucrat până la moartea sa survenită în 12 ianuarie 1894.
În această perioadă au fost fabricate linii de chitări purtând numele de George W. Lyon.
Instrumentul, intitulat “The Tone Chamber Duplex Bridge”, în forma de cutie, făcut din lemn aşezat în interiorul instrumentului sub căluş, a fost brevetat în 1892. Adâncitura pe partea de sus a chitarii, care avea scopul de a lăsa liberă placa de rezonanţă, reprezenta o altă trasatura unica a instrumentelor Lyon. Aceasta idee a fost folosită mai târziu, în anii 1930 la acustica Vivi-Tone.
Între timp, Lyon & Healy a devenit corporaţie, avându-l ca preşedinte pe P.J. Healy, deţinând dreptul de a folosi atât numele de “Lyon & Healy” cât şi numele de “Washburn”. Controlul asupra companiei era in mâinile lui Healy, până la moartea lui.
Cu puţin timp după moartea lui Lyon, sediul Lyon & Healy a fost mutat.
In 1898, Lyon & Healy a cumpărat Lyon, Potter & Co., recâştigand privilegiul de Steinway şi punând capăt confuziei asupra numelui de Lyon.

Sloganul „100,000 instrumente musicale pe an” a început să apară pe anunţuri, pe spatele copertei cataloagelor Lyon & Healy, ceea ce a însemnat un randament al producţiei de un instrument muzical pe minut. Printarea pe coperta catalogului poza fabricii impozante, a accentuat realitatea sloganului „100,000 de instrumente muzicale pe an”. Instrumentele muzicale includeau atât vioara, trompeta, flaut/fluier, tobe, metronoame, tamburine, etc., cât şi chitări, mandoline, banjouri, acestea din urmă erau mult mai scumpe, pentru că necesitau o muncă manuală minuţioasă.

Premii

În 1893, Chicago a găzduit Expoziţia Columbiană. Zilnic în jur de 150,000 vizitatori au trecut porţile expoziţiei. Lyon & Healy a participat la aceasta expoziţie, prezentând o colecţie de instrumente de excepţie. Până în cea de-a 179 zi, târgul a fost vizitat de aproximativ 12 milioane de oameni. Lyon & Healy a organizat concerte zilnice timp de şase luni, iar la sfârşitul expoziţiei aveau mii de potenţiali clienţi înscrişi pe lista invitaţilor.
Lyon & Healy a câştigat mai multe premii pentru instrumente şi stil. În anii următori Lyon & Healy a participat la o altă expoziţie, la „Antwerp International Exposition” în Belgia, expoziţie incununată cu succes.

Moartea lui Healy: 1905

La 65 de ani, Healy a fost atacat de o boală numita Dr. Armitage. Ca o expresie de generozitate faţă de angajaţii săi mai apropiaţi, Healy a impărţit 250,000 de dolari in acţiuni, celor mai fideli membrii ai consiliului de conducere. Healy a murit pe 3 aprilie 1905. Charles Post a devenit noul preşedinte al firmei. Chicago a devenit centrul instrumentelor muzicale americane datorită lui Healy & Lyon, aceasta devenind cea mai mare casă de muzică din lume.
Anii 1890 şi primii ani ai secolul XX a fost o perioada stralucită pentru Lyon & Healy şi Washburn.
În 1908 Robert B. Gregory a fost ales preşedinte. Gregory a lucrat pentru firma din 1866, urcând încet cât mai sus pe scară ierarhică. Una dintre responsabilităţile sale erau călătoriile anuale prin Europa, cu scopul de a verifica piaţa de peste ocean. Lyon & Healy şi-a câştigat reputaţia de a oferi mereu ce era mai nou pe piaţa instsumentelor muzicale.
În 1911 Gregory a ieşit la pensie, iar fiul lui Healey, Paul J.Healy a devenit noul preşedinte. Healy a contribuit la construirea unei noi fabrici de piane in 1914. În anul următor, Healy a fost înlocuit, dar înainte de a-şi da demisia, a pregătit planurile pentru noua clădire pentru săli de expoziţie şi birouri.
În luna mai a anului 1916 a fost înaugurată noua clădire. Această construcţie de oţel, de nouă etaje cu faţada de granit, care a fost considerată reazemul parţii de jos a oraşului Chicago, există şi în ziua de azi.
La etajul întâi, vizitatorii găseau cea mai mare colecţie de partituri din lume, conţinând peste 250,000 de titluri. Etajul avea şi o sală de concert, cu un program divers. De la ora 10 până la 17, vizitatorii aveau posibilitatea de a asculta gratuit programul difuzat de Victor Records. Faptul că radioul înca nu exista şi discurile erau foarte scumpe, acest program a atras foarte mulţi vizitatori. Noaptea se organizau concerte în sala de concerte, care putea să găzduiască 200 de persoane.
La etajul doi, cumpărătorul putea să aleagă din cea mai amplă selecţie de discuri. Etajul trei era dedicat iubitorilor de pian, oferind mai mult de 25 de mărci de piane, inclusiv piane făcute de Lyon & Healy şi Washburn.
Instrumentele de orchestra, instrumentele cu corzi, tobele aveau săli separate pe un alt etaj, unde erau şi birourile, atelierele şi studiourile.
Clădirea a funcţionat până în 1970, când CBS a cumpărat Lyon & Healy. În prezent, în clădire găsim birourile universităţii DePaul, alături de un şir de magazine, ca de exemplu McDonalds şi Dunkin Donats.

Primul Război Mondial

După ce lumea a intrat în război, Lyon & Healy trebuia să facă faţă închiderii pieţei muzicii europene şi inflaţiei. Cu toate acestea, compania a încheiat mai multe contracte cu armata, aprovizionând trupele cu mii de instrumente. Lărgimea şi diversitatea organizaţiei a ajutat-o să treacă peste momentele grele a războiului.
În 1915 Lyon & Healy a reuşit să lanseze un nou şir de instrumente Washburn şi să finalizeze noua clădire în 1916, înainte de intrarea oficială a Americii în război. Robert Gregory moare în 1918, James F. Bowers devenind noul preşedinte, care conduce organizaţia în 1921.

Ultimul „Căpitan” al generaţiei Healy

Al treilea şi ultimul Healy ca director al companiei, a fost Marquette A. Healy. El a lucrat la companie timp de 20 de ani, ocupându-se de departamentul de piane. Marquette Healy a ieşit la pensie în 1927. Noul preşedinte era Raymond E. Durham.
Viitorul companiei Lyon & Healy în viziunea lui Durham era în comerţul cu amănuntul. Ideea lui era ca în fiecare oraş să existe un magazin de muzică Lyon & Healy. Pentru a realiza această strategie, au fost vândute secţii ale companiei. Vânzarea a inclus şi echipamentele, iar în luna mai a fost anunţat că instrumentele Washburn vor fi fabricate de J.R.Stewart Co.din Chicago.
Steward a început afacerea în 1925, fabricând ukulele. După ce a cumpărat maşinăriile de la Washburn, s-a mutat într-o fabrică mai spaţioasă împreună cu compania de ukulele. În luna august, la numai trei luni după ce Stewart a încheiat contractul cu Lyon & Healy, contract care i-a dat lui Stewart dreptul de a fi singurul distribiutor la scară largă a lui Washburn, a fost anunţat ca întreaga secţie de distribuţie pe scară largă a lui Lyon & Healy a fost vandută lui Tonk Bros.Co. din Chicago. Tonk Bros. a avut dreptul de a folosi numele de Washburn, iar Stewart a continuat colaborarea cu Lyon & Healy.

Tonk Bros.

Tonk Bros a început afacerea în 1839, condusă de Charles J. Tonk (1856-1918). În 1913 Tonk a ieşit la pensie, lăsând compania în mâinile lui Paul Moenning; el a condus Tonk Bros până în 1947, an în care compania s-a unit cu Continental Music.
Tonk Bros a devenit cel mai mare distribuitor de instrumente la scară largă, după ce a câştigat Lyon & Healy în 1928 şi compania de distribuţie la scară largă Artophone din St. Louis în 1929. La un moment dat reţeaua lor avea 7,000 de comercianţi.
După o perioadă de mare succes, a venit Vinerea Neagra ( Black Friday), care a adus după sine schimbări drastice.

“Marea Recesiune” (The Great Depression) a lovit repede şi tare, mai ales pe J.R. Stewart. Fiind surmenat, nu s-a mai descurcat cu salariile, cu ipoteca şi nu avea nici un sprijin pe care să se poată baza. Contractul încheiat cu Washburn probabil nu prevedea o solicitare minimă de comenzi, Tonk Bros. profitând de această situaţie, l-a lăsat pe Stewart fără comenzi.
În martie anului 1930 J.R. Stewart Co., producătorul celor mai renumite chitări din lume, chitările Washburn, nu avea altă soluţie decât lichidarea . Compania a fost scoasă la vânzare, dar nimeni nu a făcut o ofertă satisfăcătoare. J.R. Stewart Co. a intrat în faliment, iar valoarea bunurilor a fost scoasă la licitaţie. Tonk Bros. a cumpărat numele de marcă Stewart şi LeDomino, după ce le-a vândut lui Regal Music Instrument Co., păstrând numai pe Washburn. J.R. Stewart a fost lăsat fără nimic, inclusiv fără nume.

Regal

Înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, Regal fabrica mii de intrumente, majoritatea lor având alte nume de mărci.
Istoria lui Regal a început în 1880. Fabrica a fost inaugurată în 1896, unde se fabricau chitări şi mandoline sub numele de Regal, University şi 20_th Century. După moartea directorului, Emil Wulshner, în 1900, compania a mai angajat mai mult de 100 de muncitori. Fabrica a devenit partea unei corporaţii mai mari; după ce economia a început să intre în regres, directorul a dat bir cu fugiţii, ceea ce a însemnat sfârşitul lui Regal.
În luna noiembrie a anului 1904 Lyon & Healy a cumpărat mii de articole Regal. În 1908 a fost înfiinţată o nouă companie Regal în Chicago, legată de Lyon & Healy.

Sfârşitul

Alăturarea lui Lyon&Healy a transformat-o pe Tonk Bros într-un gigant al lumii instrumentelor muzicale si numele de „Washburn” a contribuit la creşterea renumelui companiei Tonk Bros. În cataloagele firmei au fost accentuate propriile lor instrumente lăsând tot mai puţin spaţiu pentru cele Washburn, fapt care atrăgea după sine declinul numelui de Washburn. Comenzile pentru Washburn s-au micşorat; ultimul „Washburn” a fost fabricat de Regal în numar nesemnificativ.

Post Washburn Lyon & Healy

Raymond Durham, directorul Lyon & Healy, până în 1939, parcă ar fi intuit schimbarea adusă de evenimentele din ’29. Cu toate că aceste evenimente (Vinerea Neagra şi Marea Recesiune) au încetinit producţia, Lyon & Healy a reuşit să deschidă atât şi magazine de vânzări cu amănuntul în New York (1930), Los Angeles (1933), Omaha (1935), Akron, Dayton, St.Paul (1937), Columbus (1938 ), Youngstown, Davenport, Rockfort şi Lafayette (1939) cât şi filiale la periferia oraşului Chicago.
În jurul anului 1935 primul amplificator Gibson, amplificatorul EH-150 a fost realizat de unul dintre angajaţii lui Lyon & Healy, de John Kutalek. Experimentul probabil a avut loc în atelierele lui Lyon & Healy. În cartea despre istoria companiei, apărută în 1964, se arată că Lyon & Healy s-a ocupat pentru un scurt timp cu fabricarea amplificatoarelor de radio pentru armată, activitate premiată de forţa navală si militară.
Durham a fost urmat de Louis G. LaMair. În 1953 fiul lui Raymond Durham, Gregory Durham a devenit preşedintele companiei, poziţie pe care a ocupat-o până în anul 1977. În 1964 compania a angajat 425 de oameni şi a deschis treizeci de magazine.
În anii ’70 Lyon & Healy nu a mai putut ţine pas cu tehnologia; un număr mare de magazine s-au închis, iar în luna august a anului 1977 toată compania a fost cumpărat de CBS Musical Instruments.

Anii ’70

Numele de Washburn revine în 1974.
Reclamele în magazinele de Beckmen Musical Instruments, Inc. prezentau chitări, mandoline şi banjouri cu numele de Washburn.
Beckmen Musical Inrtuments Inc. a început să distribuie marca Boosey & Hawkes în 1972, în 1973 a obţinut dreptul de distribuţie pentru Camco Drum Co., iar după un scurt timp pentru Washburn, în 1976 Beckmen a vândut dreptul pentru numele de Washburn la Fetted Industries Inc.
Primele produse scoase pe piaţă de Fetted Industries au fost corzi de chitări, numite Nashville Straights, ambalate în cutii lungi. O altă noutate constituia cureaua de chitară, numită FretSling, care a contribuit la o mai bună distribuţie a greutăţii instrumentelor.
Noua serie de instrumente a fost produsă de diferite fabrici din Japonia şi Korea.
Chitări clasice au fost adăugate, banjourile au fost promovate, au apărut pe piaţă primele chitări electrice Washburn.
În 1978 Fetted Industry s-a mutat având un sediu mai mare în Illinois.

Anii ’80

În 1980 au fost lansate instrumentele cele mai moderne şi rafinate produse vreodată de Washburn. Instrumentele cu 12 corzi susţinute de John Lodge din Moody Blues au devenit des folosite de renumiţi artişti ca Bob Dylan, Greg Allman, George Harrison şi Jimmy Page, iar designul a fost copiat de multi alţi producători.
Datorită lui Sclachter, designerul de la Washburn, în 5 ani compania a devenit actorul principal pe piaţa instrumentelor muzicale. S-a organizat o reţea de comercianţi atât în Australia, Canada, Danemarca, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia, Olanda, Norvegia, Portugalia, Elveţia, Suedia cât şi în S.U.A., dar fără intenţia de a investi în cumpărarea fabricii. Motivul pentru care Fretted Industries a avut succes, spre deosebire de Tonk Bros., a fost strategia lor de a pune accentul pe fabricarea instrumentelor moderne, căutarea antreprenorilor, şi promovarea produselor.
Washburn a continuat să-şi extindă aria de producţie: corpuri semi-solide, boxe electrice de jazz, corzi clasice şi de oţel, bass electric – sunt numai câteva inovaţii aduse pe piaţa instrumentelor muzicale. Dar pe lângă designul original, au fost ţi copii după instrumente populare (Les Paul, Teles, etc.), compania încheînd contract de autorizaţie cu Steinberg şi Rob Green. Preţurile copiilor erau jumătate cât ale originalului.
În 1987 compania şi-a schimbat numele in Washburn International. La sfârşitul secolului, Washburn a devenit o afacere internaţională de milioane de dolari, cu distribuitori din toată lumea.
Calitatea chitărilor s-a îmbunătăţit în anii ’80 atât în America cât şi peste ocean.

Anii ’90

În vara anului 1991, Washburn a început să fabrice chitări şi în America. Până la sfârşitul lui iunie 1993, în fabrică s-a construit modelul popular N4 Nuno Bettencourt, iar la începutul anului 1994 s-au fabricat şi chitări de serie MG. După un scurt timp, acestora li s-au alăturat chitările bass top-of-the-line.
În prezent, numele de Washburn capătă tot mai multa faimă şi e pe cale de a atinge scopul nescris, să devină cea mai mare companie de instrumente muzicale din lume.