Enjoy!

Postul de astazi are ca scop exemplificarea diferentelor intre o camera tratata si una netratata acustic.

In clipul de mai jos veti vedea un tip care si-a facut singur tratament acustic si care exemplifica diferentele de sound intre camera inainte de tratament si dupa.

Recomand ascultarea la casti a acestor clipuri pentru a simti diferentele!

Ca sa observati o diferenta mai evidenta intre un spatiu tratat si unul netratat am va sa mai pun 2 clipuri productie proprie, primul fiind filmat intr-un spatiu netratat iar cel de ai doilea intr-unul tratat acustic.

Va rog sa tineti cont doar de calitatea audio a inregistrarii.

Netratat

Tratat

Va  recomand sa stati alerti ca urmeaza si partea a 4-a din seria de clipuri despre inregistrarea vocala in care subiectul principal va fi tratamentul acustic si inregistrarea intr-un mediu bun.

O paranteza, inainte de a trece la treaba: folosirea termenului de “master” sau de “masterizare” (mastering), desi incetatenita atat in limba romana cat si in limba engleza, este inadecvata. Termenul corect pentru acest proces este “premasterizare” (premastering), datorita faptului ca adevaratul “master” nu este continutul sau insasi mediumul de stocare al informatiei (CDR, in general) cu ajutorul caruia sunt trimise piesele la “fabrica de inscriptionat CD-uri”, ci “glass master”-ul (in traducere mot-a-mot, master-ul de sticla) care este inscriptionat la fabrica cu ajutorul unui laser, si care urmeaza a fi distrus in procesul de inscriptionare a CD-urilor, pentru fabricarea matritei cu ajutorul careia se vor inscriptiona CD-urile. Paranteza fiind incheiata, si pentru o mai eficienta comunicare, ma simt nevoit sa folosesc termenul de “masterizare” cu sensul cu care este folosit in general.

Inginerul de sunet care se ocupa de masterizare este (sau ar trebui sa fie) un specialist care isi dedica timpul perfectionarii artei masterizarii. El este ultima persoana care isi va da aportul la un proiect muzical. Un astfel de inginer de sunet ar trebui sa aiba cunostiinte aprofundate atat in domeniul muzical, cat si in cel tehnic, echipamente audio de foarte buna calitate si experienta necesara pentru a le folosi la adevarata lor valoare, si nu in ultimul rand, niste urechi foarte bune.

Un studio de mastering ar trebui sa contina un singur set de monitoare de studio cu un spectru larg de reproducere in frecventa a sunetului, pozitionate in mod adecvat intr-o camera a carei acustica este foarte atent calibrata. Intr-un studio de masterizare acustica este cea care primeaza fata de oricare alte aspecte. Echipamentele sunt foarte bine intretinute iar liniile de semnal sunt cat se poate de scurte, pentru a minimiza interferentele de catre cabluri.

Pentru obtinerea unui rezultat cat mai bun, inginerul de master care se ocupe de masterizare trebuie sa fie altul fata de cel care a inregistrat piesele, si in mod sigur ar trebui sa fie alta persoana fata de cea care a compus melodiile proiectului; de altfel, si studioul ar trebui sa fie schimbat, pentru un cat mai bun rezultat.

Bun… Si cu ce ajuta asta o persoana care a inregistrat un proiect muzical la el/ea acasa, intr-un studio “casnic” mai bine sau mai prost echipat? Cel mai probabil, aceasta persoana nu va avea fondurile necesare pentru a apela la un studio de masterizare, desi aceasta ar fi singura solutie adecvata. Prin urmare, va dori sa-si rezolve tot el masterizarea… Si acum presupun ca am ajuns la partea care ii intereseaza cu adevarat pe cititorii nostrii.

Solutia optima ar fi sa aibe un prieten, care si el sa aibe un studio de inregistrari (sau de masterizare, de ce nu?) cat de cat bine echipat, si fiecare sa ii masterizeze proiectele celuilalt. Situatia fiind oarecum improbabila, trecem la urmatoarea posibilitate: apelarea la un posibil prieten, care se ocupa si el de inginerie de sunet, pentru a ii cere (si respecta!) parerea in legatura cu mix-ul, si de a ii urma sfaturile in legatura cu masterizarea. Nu iti lasa orgoliul sa-ti guverneze deciziile legate de masterizare ale unui proiect pe care l-ai inregistrat si/sau mixat. Asta este cam cea mai mare prostie pe care o poate face un inginer de sunet: sa nu isi pastreze obiectivitatea (greu de realizat, nu-i asa?), in favoarea orgoliului propriu si personal.

Continuam cu solutii de masterizare “casnica”.

Cea mai proasta alegere pe care ar putea-o face respectivul inginer de sunet ar fi ca, odata terminat mix-ul final, sa se puna sa-si masterizeze de unul singur materialul. In functie de abillitatile personale de a se detasa de proiect, si de a o lua “de la zero”, ca si cum ar fi auzit pentru prima oara melodiile proiectului, va iesi mai bine sau mai rau – sansa este, semnificativ, de partea raului. Dar totusi aceasta este cea mai intalnita situatie in lumea home-recording-ului. Si ce faci atunci? Voi incerca sa ofer cateva sfaturi.

Pentru a reusi un master cat mai bun, cel mai bine ar fi sa lasi o perioada de timp sa treaca dupa definitivarea mix-ului final, si inaintea inceperii actiunii de masterizare – pentru a le da urechilor si creierului uman sansa sa se dezobisnuiasca de sunetul mix-ului, si sa poata sa judece cat mai obiectiv calitatile si neajunsurile sale. Recomand un minim de o saptamana de pauza – timp in care poti lucra la alt proiect.

Incearca pe cat posibil, sa masterizezi la ore la care organismul uman este in stare buna de functionare – si nu, ora 03:00 NU este una din aceste ore! Acest lucru se aplica, intr-adevar, si la inregistrare/mixaj, dar este, dupa parerea mea, considerabil mai critic cand e vorba de masterizare. Cea mai buna perioada de timp pentru masterizare am ajuns sa o consider ca fiind dimineata, imediat dupa trezire – urechea umana este cel mai sensibila la sunete, nefiind inca asaltata si “obosita” de catre zgomotele nelipsite dintr-un peisaj orasenesc; creierul e odihnit, si nu ocupat cu alte probleme – asadar, se poate concentra asupra procesului de masterizare.

Un lucru care, zic eu, este obligatoriu: ceea ce eu numesc “recalibrarea urechilor” – tehnica utila nu doar in timpul masterizarii, ci si in timpul mixajului. Adica: din cand in cand, mai porneste o melodie din acelasi stil ca si cea pe care o mixezi/masterizezi, care sa sune bine, si sa aibe aproximativ acelasi sound ca si cel pe care il doresti pentru piesa la care lucrezi. Lucrul acesta este util pentru ca, in timp ce lucrezi, urechea are tendinta sa se obisnuiasca cu sound-ul piesei pe care il mixezi, fara sa-ti mai poti da seama daca exista dezechilibre tonale, daca nu te “recalibrezi” din cand in cand.

In legatura cu sound-ul final al proiectului ar fi doua lucruri pe care ai putea sa le faci: sa mergi strict pe “instinctul” personal (dar totusi verificand din cand in cand daca mixul este echilibrat din punct de vedere tonal), sau sa incerci sa “copiezi” sound-ul unei piese bine mixate din acelasi stil de muzica. Aici, luand in considerare faptul ca daca citesti asta, esti un inginer de sunet “casnic”, eu as zice ca cea mai buna alegere ar fi sa incerci pe cat posibil sa te apropii de sound-ul altor piese, neavand experienta si abilitatea de a judeca obiectiv “justetea” propriilor instincte. Desi pare o bariera impotriva creatiei, fac aceesta recomandare IN SPECIAL pentru cei care isi mixeaza si masterizeaza propriile proiecte muzicale – sansa de a fi cu adevarat obiectiv in acest caz este minima, si de aceea este bine sa te raportezi la alte piese.

Unul din scopurile principale ale masterizarii este ca mixul sa fie translatabil in mod adecvat pe oricare sistem audio pe care urmeaza sa fie reprodus: fie el un sistem hi-fi, un set de banale boxe de desktop, un radio de masina, sau o pereche de casti (aici problema e oarecum mai delicata, cititi neterminatul articol “Cum sa-ti faci un studio in Romania post-decembrista?” pentru a afla de ce). In speranta ca ai un sistem de monitorizare adecvat, intr-o sala tratata din punct de vedere acustic, te vei putea increde in el pentru mixaj. Pentru masterizare, in schimb, conditiile sunt mult mai stricte, si, zic eu, (aproape) imposibil de indeplinit de un amator al home-recording-ului.

De aceea, atunci cand ai impresia ca master-ul suna bine, si ai zice ca nu ai mai avea de lucru la el, trece la urmatorul pas: scrie un CD cu piesa sau piesele proiectului in lucru, si cu cateva piese bine mixate, care sa aibe un sound asemanatoar cu sound-ul proiectului, si incepe sa asculti cum suna pe alte sisteme audio. Asculta intai piesele celelalte, pentru a-ti “calibra” urechile la noul sistem audio, apoi asculta piesele proiectului la care lucrezi. Daca piesele comerciale iti suna bine, si ale tale nu suna, atunci exista o problema, care trebuie sa incerci sa o rezolvi. Nu fa greseala sa asculti numai piesele tale! Ascultand, de exemplu, pe un sistem care are foarte multe joase, vei avea impresia ca tu ai pus prea multe joase in mix, lucru fals, pentru ca orice melodie, oricat de bine ar fi fost mixata/masterizata, va suna cu prea multe joase daca este reprodusa pe acel sistem. Repeta procesul pentru cat mai multe sisteme audio – in functie si de posibilitati. Un minim necesar as zice ca ar fi un sistem audio de masina, cu multe joase, un sistem cat de cat hi-fi, si o pereche de boxe de calculator. Noteaza-ti impresiile. Revino la procesul de masterizare, si incearca sa faci o “medie” a tuturor corectiilor care ti se par necesare, in urma multiplelor auditii. Repeta procesul, pana cand consideri ca suna rezonabil pe orice sistem – sau pana cand consideri de cuviinta.

O parte din sfaturile de mai sus provin din experienta mai mult sau mai putin fericita de a imi masteriza propriile mix-uri, inclusiv ale propriilor mele proiecte. Fapt clar si observat: cu cat eram mai apropiat de mix (in mod evident, proiectele mele ocupand primul loc la capitolul apropiere), cu atat master-ul imi iesea mai prost, in mod constant si repetat. Intelegeti de ce tot repet “lasati pe altcineva sa va masterizeze proiectul”?..

Daca aveti vreo nelamurire, credeti ca ar mai fi elemente care lipsesc din articol sau simtiti nevoia sa ma intrebati ceva, dati-mi un e-mail si voi incerca, pe cat posibil, sa va raspund.

Mihai Toma
mihai.toma@soundcreation.ro

In principal, odata ce ai oprit sunetele de sistem, te-ai asigurat ca procesorul functioneaza la viteza sa maxima si ai setat ca procesele ce functioneaza in background-ul Windows-ului sa fie prioritare, nu mai sunt necesare modificari pentru a avea o buna performanta a proceselor audio. Totusi, dupa parerea mea, ar mai fi cateva modificari care ar merita executate.

Oprirea functiei de auto-ascundere (Auto-Hide) a taskbar-ului

Da click-dreapta pe o zona goala a taskbar-ului, alege optiunea Properties, si de-bifeaza casuta „Auto-hide the Taskbar”. Cu toate ca vei putin mai putin loc pe ecran, procesele audio nu vor mai fi intrerupte de fiecare data cand taskbar-ul apare sau dispare.

Oprirea functiunii System Restore pentru toate hard disk-urile

In tab-ul System Restore din applet-ul System (gasit in Control Panel), bifeaza casuta „Turn Off System Restore on all drives”.

In mod implicit, Windows XP-ul executa tot felul de operatiuni in background, monitorizand modificarile aduse setarilor, cum ar, de exemplu instalarea de drivere noi si de aplicatii; acest lucru ajuta in cazul in care apare o problema cu sistemul de operare, prin revenirea la o configuratie trecuta care functiona, configuratie salvata cu ajutorul System Restore-ului. Cu toate acestea, muzicienii tind sa nu doreasca imprevizibilitatea acestei sarcini suplimentare si a efectului ei, posibil nefast, asupra performantelor calculatorului. Mare parte folosesc aplicatii de genul Norton Ghost pentru a salva o „imagine” completa a unei partitii in momentul dorit de ei.

Oprirea functiunii de hibernare

In applet-ul Power Options, alege pagina Hibernation, si de-bifeaza casuta „Enable hibernation”.

Pentru a intra in hibernare, Windows-ul salveaza intreg continutul memoriei RAM intr-un fisier de pe hard disk, apoi opreste calculatorul; la repornire, memoria RAM e reincarcata, si poti continua sa lucrezi la calculator exact din punctul din care ai pornit hibernarea, fara a mai fi necesare reboot-area si repornirea tuturor aplicatiilor pe care le foloseai. Dezavantajele ar fi urmatoarele: in cazul unui calculator cu peste 1 GB de RAM, procesul de salvare/reincarcare poate sa dureze mult; hibernarea poate cauza uneori probleme interfetelor audio Firewire, datorita faptului ca interfata nu „se trezeste” complet inaintea sequencer-ului, ducand la o eroare de sistem, si la nevoia ulterioara de a trece prin tot procesul de reboot-are si injuraturi aferente unei astfel de erori.

Setarea vitezei de aparitie a meniurilor

Din applet-ul TweakUI, da click pe optiunea Mouse din pane-ul din stanga. Trage slider-ul Menu Speed maxim catre stanga, apoi da click pe OK. Astfel, toate meniurile care in mod normal cascadeaza vor aparea instantaneu, nu dupa o scurta (si enervanta) intarziere.

Urmeaza o insiruire oarecare a acestor informatii eronate… Orice are legatura cu setari ale vcache si de setari conservatoare ale fisierul de swap, care isi au nici o (sâc! cu noul vostru vocabular cu tot ) aplicabilitate sub WinXP-ului. Instructiuni legate de reducerea calitatii culorilor display-ului de la Highest (32-bit) la 16-biti erau valabile doar acum ani buni pentru placi grafice foarte primitive – in zilele noastre, totul tinde sa fie optimizat pentru functionarea la setarea de 32-biti, si vei reduce performantele hard si soft prin setarea la 16-biti. De asemenea, orice sugestie de reducere a accelerari hardware a placii grafice pentru imbunatatirea performantelor e fundamental gresita, ea obligand procesorul sa preia aceasta „slujba”, si reducand perfomantele.

Modificari esentiale

Asadar sa incepem cu inceputul… Spre deosebire de versiunile anterioare ale MS Windows, Windows XP tinde sa functioneze destul de bine inca de la instalare. Cu toate acestea, ar exista 3 modificari care ar fi foarte recomandate pentru o mai buna functionare a aplicatiilor audio, si inca cateva care ar merita sa fie incercate.

Modificarea Processor Scheduling pe „Background Services”

Pentru cei care folosesc drivere ASIO (adica aproape orice utilizator al PC-ului in scopuri audio), acesta este cea mai importanta modificare, datorita faptului ca driverele ASIO functioneaza in background-ul Windows-ului. Aplicatiile audio se folosesc de driverele ASIO pentru a asigura o latenta mica, si, dupa executarea acestei modificari, vei putea observa o imbunatatire considerabila a latentei.

Pentru a executa aceasta modificare, din Control Panel, deschide applet-ul System (sau da click-dreapta pe My Computer, si alege Properties), si da click pe pagina Advanced. Da click pe butonul Performance – Settings, intra pe tab-ul Advanced, si bifeaza optiunea Processor Scheduling – „Background Services”.

Oprirea Power Scheme-urilor

Motivul pentru care ai dori sa faci aceasta modificare e urmatorul : multe procesoare moderne au metode „destepte” de a isi auto-reduce viteza de tact pentru a le mentine mai reci, si, in cazul laptop-urilor, pentru a prelungi durata de functionare pe baterie.

Teoretic, viteza de tact ar trebui sa creasca automat si instantaneu daca este nevoie de ea, dar in practica, exista o mica intarziere. Aceasta intarziere poate sa fie responsabila pentru intreruperi in prelucrarea audio, concretizate prin mult iubitele click-uri si pop-uri. Singura metoda garantata de a nu intalni aceasta problema este de a opri procesorul sa isi auto-reduca viteza, adica de a-l „obliga” sa functioneze la viteza sa maxima; metoda de a face acest lucru e prezentata mai jos.

In Control Panel, deschide applet-ul Power Options, si din categoria Power Schemes, alege optiunea „Always On”. Si daca tot esti aici, poti seta „Turn off hard disks” si „System standby” pe Never, pentru a nu te trezi in mijlocul unei auditii mai lungi ca ti se opreste hard disk-ul sau ca intra PC-ul in standby. Ca fapt divers, optiunea „Always On” ar trebui sa garanteze ca procesorul functioneaza tot timpul la viteza sa maxima, dar datorita multelor ciudatenii de drivere si de Windows, s-ar putea ca nu aceasta sa fie optiunea adecvata. Pentru a verifica daca intr-adevar procesorul functioneaza la viteza maxima de tact, deschide applet-ul System din Control Panel; in dreapta jos scrie frecventa la care functioneaza procesorul in momentul de fata – atentie, e vorba de frecventa reala de functionare a procesorului, nu de frecventa de PR (de exemplu, un AMD A64 3000+ functioneaza de fapt la 1800 sau la 2000 de MHz, nu la 3000 de Mhz, cum ar reiesi din denumirea modelului). Daca observi ca nu functioneaza la viteza maxima, incearca alta optiune, in loc de „Always On” – de exemplu, pe procesorul meu si optiunea „Home/Office Desk” asigura functionarea constanta a procesorului la viteza maxima.

Oprirea System Sound-urilor

Din tab-ul Sounds al applet-ului Sounds and Audio Devices (gasit in Control Panel), alege optiunea „No Sounds”. Simplu, nu?

De ce ai vrea sa le opresti, ca doar sunt folositoare, nu? Pentru ca majoritatea fisierelor WAV folosite sunt la frecventa de 22KHz. Cum placa de sunet e folosita pentru aplicatii audio la o frecventa minima de 44KHz, se poate intampla, cu anumite placi de sunet, ca in cazul redarii unei melodii la 44KHz si a intreruperii auditiei de catre un sunet la 22KHz, placa de sunet sa „sara” in mod automat (si eronat, din pacate) pe 22KHz. Sunetul se va auzi foarte bine… Dar ai putea avea ghinionul ca placa sa ramana blocata pe 22KHz, chestie concretizata prin derularea mai departe a melodiei pe care o ascultam la o viteza de doua ori mai mare si la o octava mai sus; pentru a scapa de problema e necesara resetarea engine-ului aplicatiei audio (in Cubase, de exemplu). Alte neajunsuri ar putea fi oprirea derularii melodiei, sau aparitia unor probleme de sincronizare.

Cat de curand voi reveni cu o alta serie de modificari, teoretic neesentiale, dar care ar putea sa ajute la o (si) mai buna functionare a XP-ului. Daca ai intrebari legate cat de cat de subiect, poti sa mi le pui cu incredere prin mail, si voi incerca pe cat posibil sa ajut.

In primul si in primul rand, acustica! De ce acustica, ma veti intreba? Nu ar trebui sa conteze in primul rand sculele pe care le ai, sau experienta? Ei bine, nu! Poti sa ai scule de 50.000 de euro si experienta in spate, si sa scoti niste mix-uri care nu se translateaza corect pe alte sisteme audio (adica suna rau, prea multi basi sau inalte, sau multe alte probleme mai mult sau mai putin subtile), sau poti sa ai scule de 1000 de euro si sa scoti niste mixuri rezonabile (rezonabile pentru industria muzicala romaneasca; dar nu sunt aici pentru a o critica, desi ar cam trebui).

Asadar, sa incepem. Un prim punct ar fi sa NU folosesti castile pentru a mixa, oricat ar fi ele de liniare (adica sa aiba respuns corect in frecventa), frumoase, sau scumpe. De ce ma leg de casti, ma vei intreba? Parca cea mai importanta chestie era acustica, nu ? Dupa cum vei vedea, tot acustica e cea care nu ne lasa sa folosim castile pentru a obtine un mix corect.

Prin folosirea lor, obtii o separare nenaturala a imaginii stereo, practic avand o incinta acustica diferita (de dimensiuni FOARTE mici – e vorba strict de canalul urechii) pentru fiecare ureche, fapt care duce la decizii gresite in pozitionarea instrumentelor in mixaj. In acelasi timp, sunetul care ajunge la ureche este lipsit de reverberatiile naturale ale unei camere, si vei fi tentat sa adaugi mai mult reverb mix-ului, fapt care nu prea e de dorit. O alta problema, oarecum mai ciudata, e legata de “configuratia” interna a urechii; raspunsul psihoacustic (adica, in linii mari, ce auzim, fata de ce unde sonore sunt cu adevarat prin aer) al fiecarei persoane la acelasi sunet este totalmente diferit, datorita “componentelor” interne urechii, diferite de la o persoana la alta. Aceste diferente sunt amplificate si de efectul de proximitate obtinut prin pozitionarea foarte apropiata a sursei de sunet fata de ureche. Poate ma vei intreba, totusi, daca asculta la boxe, oamenii nu au aceleasi diferente in configuratia interna a urechii? Ba da, in mod evident! Doar ca incinta acustica de dimensiuni mari (adica sala in care sunt boxele) are tendinta de a “corecta” aceste diferente, prin medierea lor, pana la a le face aproape inaudibile.

Daca nu ma crezi, fa un experiment. Fa un mixaj strict pe casti (daca ai unele de o oarecare calitate, altfel nici n-are rost), fa-l sa sune cat de bine poti, apoi da castile la alte 5 persoane (de preferat cu ceva experienta in domeniul audio), si intreaba-le cum suna. Statistic vorbind, vor zice ca suna OK (daca te descurci cat de cat), DOAR ca … (completeaza punctele cu ce vrei tu: vocea prea in fata; un pic cam prea multe medii inalte; cam infundat basu’ s.a.m.d.). O sa vezi ca folosind strict urechile tale, cu niste casti pe ele -, nu o sa poti scoate un mix satisfacator pentru mai multe persoane. Si ma gandesc ca nu poti sa ai tot timpul in jurul tau 5 persoane, care sa-ti confirme fiecare decizie legata de mix pe care o faci tu? Pentru a continua experimentul, ia mix-ul facut pe casti, si pune-l pe niste boxe (de preferat niste monitoare de studio), si vei observa ca suna ca dracu’. Si asa e destul de greu sa faci pe monitoare un mix care sa sune bine pe alte sisteme audio, mai ales daca mixezi intr-o camera netratata din punct de vedere acustic, dar pe casti, crede-ma, e mult mai greu. Luand in considerare ca destul de putini oameni (sa zicem 3%) asculta muzica la casti, si in principal pe sisteme audio de foarte slaba calitate, nu e de dorit sa-ti faci mix-ul sa sune bine pentru 3% din ascultatori, si sa sune rau, sau in cel mai bun caz ciudat, pentru restu’ de 97%!

Pe la inceputul acestei documentatii, am afirmat cum ca subiectul tratat in aceasta parte va fi tratamentul acustic al salii in care faci mixajul. Gandindu-ma mai bine, am ajuns la concluzia ca intai si intai ar trebui sa explic anumite aspecte ale acusticii aplicate, pentru a putea sa intelegi DE CE e nevoie de respectivul tratament (acustic).

Prima chestie pe care o mentionez e efectul Fletcher-Munson, denumit dupa oamenii de stiinta care au studiat acest efect. Despre ce e vorba? Pai, in linii mari, de raspunsul la anumite frecvente al urechii umane, in functie de intensitatea sunetului la care e expus. Grafic :

Ce dracu’ inseamna graficul asta? Ca urechea umana e cel mai sensibila la frecvente aflate intre 1 si 5 kHz. Astfel, daca asculti muzica (sau orice alt sunet; folosesc muzica pentru ca ea tinde sa fie scopul principal cand e vorba de un studio) la un volum mic, vei auzi mai tare frecventele aflate intre 1-5 kHz, fata de cele cu frecvente < 1 kHz sau > 5 kHz, iar daca asculti muzica la un volum oarecum mare (rock’n'roll!), urechea va receptiona in mod aproximativ egal atat mediile, cat si inaltele sau basii. Daca dai putin mai incet, inaltele si joasele le vei auzi mai incet, fata de medii; daca dai si mai incet, la un volum redus, vei observa ca joasele vor deveni mult mai greu de auzit si inaltele destul de dificil de perceput: toate astea datorita efectului Fletcher-Munson. Cu toate astea, nu sugerez sa mixezi la volume foarte ridicate! Daca volumul e “deranjant” de mare – adica destul cat sa te injure toti vecinii -, intensitatea psihoacustica a inaltelor si a joaselor receptionate de ureche va creste in raport cu mediile. Totusi, care e nivelul la care ar trebui sa mixezi pentru ca urechile sa-ti raspunda cu maximum de liniaritate? Pai, dupa domnii Fletcher si Munson, pe la 84-85dB SPL.

Paranteza : stii ce face butonul de LOUD(NESS) de pe sistemele audio? Pur si simplu da mai tare joasele si inaltele. Astfel, chiar daca asculti la un volum mai mic, deci nu te afli in zona de aproximativa liniaritate a urechii umane, prin cresterea intensitatii joaselor si a inaltelor, vei auzi muzica cam asa cum ai auzi-o daca ai asculta-o la volum de 80-90dB (ma refer strict la raportul joase/medii/inalte). Faptul ca egalizatorul (EQ-ul) care realizeaza aceasta corectii iti mai ofera si niste modificari de faza, care poti sau nu sa le auzi, sau pot sau nu sa iti placa, sau ca iti murdareste semnalul intr-o multitudine de alte feluri, e alta treaba.

Cum cifrele nu inseamna mai nimic, doar daca nu ai un SPL meter la indemana (Sound Pressure Level: nivelul de presiune sonora, in traducere aproximativa), voi arata un tabel cu diferite intensitati sonore, pentru a putea avea macar o idee despre ce inseamna dB SPL :

dB SPL Sursa (si distanta de sursa)

180 Un motor de racheta la 30 m distanta
150 Un reactor de avion la 30 m
130 Pragul de durere
120 Concert rock; reactor decoland la o distanta de 100 m
110 O motocicleta care accelereaza la o distanta de 5 m; drujba la 1 m
100 Discoteca
90 Camion de mare tonaj cu motorul pornit la 1 m distanta
80 Aspirator la 1 m distanta
70 Trafic intens la 5 m distanta
60 Interiorul unui birou sau al unui restaurant
50 Un restaurant linistit
40 Zona rezidentiala in timpul noptii
30 Sala de teatru in care NU se vorbeste
10 Un om care respira la 3 m distanta
0 Pragul de audibilitate (pentru cineva cu urechi de buna “calitate”)

O metoda prin care iti poti seta volumul la sistemul de sunet PE LA 85 dB SPL este : aduna-ti cativa prieteni in camera ta de mixaj, da drumul la o melodie care stii ca are un volum mediu (de exemplu o piesa pop-rock de la sfarsitul anilor ’90), si ridica volumul pana sunteti toti de acord ca e tare, dar fara sa fie deranjant la ureche. Da UN PIC mai incet. Astfel, teoretic, ti-ai setat aparatura audio pentru a produce pe undeva prin jurul a 85 de dB SPL. Acesta e pozitia potentiometrelor de volum la care ar trebui sa mixezi, pentru a te incadra in regiunea cea mai liniara a instrumentelor personale de receptie audio – urechile.

Paranteza : urechile sunt cel mai de pret instrument pe care il ai, ca si inginer de sunet. Daca vrei sa mixezi si peste cativa ani, nu te pune chiar in fata boxelor de la concerte sau din discoteci; volumul e destul de mare cat sa iti atace urechile. Daca observi ca iti tiuie urechile dupa un concert, insemna ca te-ai expus la o intensitate sonora prea mare. Cu un pic de noroc, stricaciunile sunt doar temporare, si in cateva ore, tiuitul ar trebui sa dispara. Dar expunerea repetata la intensitati sonore mari va duce in cele din urma afectarea definitiva a urechii, ducand chiar pana la surditate. Daca mai si canti la vreun instrument, si repeti cu o trupa care include si un tobar cu tobe acustice, care e mai violent in “exprimarea sa artistica”? adica lovitul saracelor tobe -, pune-ti niste bucati de vata in urechi, sau poarta casti de protectie sonora (se gasesc la magazinele de articole de protectie a muncii). Volumul unui set de tobe macelarit intr-o sala de mici dimensiuni de un tobar prea zelos, plus niste statii de chitari date destul de tare cat sa il acopere este peste pragul de functionare normala al urechilor omenesti. Asa ca ai grija!

Si am ajuns in sfarsit la acustica. Dar nu voi vorbi chiar acum despre ea, ci mai incolo. PACE!

1. Prezentare generalã

Sintetizatorul Polysix (vezi figura principală) este un sintetizator analogic cu comandã numericã, polifonic, introdus pe piatã de firma Korg în anul 1981. A fost unul din ultimele modele de instrumente cu sintezã complet analogicã, dinaintea erei digitale.
Claviatura este de 61 clape (5 octave) cu contacte tip membrana, insensibile la forta sau viteza de apãsare; în stânga lor se aflã rotitele de pitch bend si modulation. Pe panoul frontal, deasupra clapelor se aflã potentiometrele cu care se pot modifica parametri sintezei si butoanele de selectie a modurilor de operare.
Arhitectura este clasicã: poate opera cu polifonie de maxim 6 voci simultane sau în mod unison, fiecare canal de voce fiind un generator de semnal (oscilator) comandat (VCO), peste care se aplicã un envelope generator tip ADSR, dupã care semnalul este trecut prin sectiunea de filtre (VCF) si modulator de amplitudine (VCA). Modificarea în timp a parametrilor acestor module este fãcut pe baza semnalului provenit de la un oscilator modulator (LFO). Înainte de iesirea din aparat se mai aplicã unele efecte (de ex. flanger, chorus, etc.). Toate aceste operatii sunt fãcute de circuite analogice, de aici rezultând sunetul specific, “pur analogic” al ecestui instrument. Microprocesoarele din interior se ocupã numai de schimbarea parametrilor de lucru, activarea modulelor, rutarea semnalelor, gestiunea claviaturii, citirea pozitiei potentiometrelor de pe panoul de control si încãrcarea/memorarea setãrilor.
Fiind conceput înainte de finalizarea standardului MIDI, nu are o astfel de interfatã. Are însã intrãri si iesiri pentru încãrcarea si descãrcarea setãrilor (valoarea parametrilor de control si implicit a caracteristicii sunetului) pe / de pe casetã audio, acesta fiind modalitatea preferatã de stocare a programelor de microcalculator si a datelor de la începutul anilor ’80.
Pe lângã iesirea de linie spre amplificator si iesirea separatã pentru cãsti pe spatele aparatului mai sunt prevãzute intrare de pedalã declansatoare pentru arpeggio si intrare modulatoare externã pentru oscilatoare.

2. Probleme uzuale

Fiind vorba de electronicã veche de 20 de ani, este normal sã aparã unele probleme si functionarea poate sã fie compromisã, starea actualã a aparatului depinzând mult de conditiile de stocare si de folosire (temperaturã, umiditate, praf, agenti corozivi, etc.).
Probleme cele mai dese sunt clape cu contact imperfect (care trebuie apãsate mai tare) sau chiar clape moarte, butoane de selectie a bancurilor si a programelor defecte, potentiometre uzate si condensatoare electrolitice uscate. Ecestea sunt defecte obisnuite care apar frecvent în aparatura electronicã, fiind de obicei usor remediabile.
Sintetizatoarele Korg Polysix au însã un defect “de serie”: acumulatorul NiCd care alimenteazã memoria de setãri (programe) pe timpul cât aparatul este scos de sub tensiune, are prostul obicei de a se deteriora cu timpul si acidul din interior începe sã se scurgã pe placa de circuit. Chiar dacã placa de circuit imprimat dublu strat a fost protejatã prin lãcuire (lötstop), prin capilaritate sau prin evaporare-condensare (încã nu sunt sigur care din ele este efectul dominant) substanta corozivã ajunge sã atace folia de cupru ce formeazã traseele de circuit chiar sub lac. Depinde de norocul fiecãruia dacã acumulatorul s-a deteriorat recent sau mai demult, dacã acidul scurs a afectat o zonã mai micã sau mai mare, si dacã sunt trasee de circuit întrerupte deja prin coroziune (caz în care instrumentul nu mai funtioneazã).
Atentie, deci, posesori de Polysix-uri! Dacã nu ati verificat încã, verificati _acum_ starea acumulatorului si a circuitelor din jurul lui! Cel mai sigur este sã schimbati acumulatorul NiCd de 3,6V cu unul nou sau cu o baterie de litiu de 3V. (vezi cap. 7)

3. Deschiderea carcasei, curãtirea interiorului si a exteriorului

4. Examinarea plãcilor de circuit

5. Schimbarea întrerupãtoarelor

Butoanele pentru selectia bancurilor de memorie si programe sunt de tipul cu LED încorporat (la modã în anii ’80). Fiind vechi, la instrumentul sub restaurare majoritatea comutau greu, numai la apãsare “hotãrâtã”, iar unele nu mai comutau deloc. Era deci necesarã înlocuirea lor (s-a decis sã se înlocuiascã toate pentru a fi siguri cã nu vor face probleme în viitorul apropiat).
Pentru demontarea plãcii ce contine elementele de control pentru functia de Arpeggio, butoanele de selectie a modului de functionare (unison-polifonic, etc), butoanele de selectie banc/program si cele legate de salvare/încãrcare setãri: trebuie mai întâi scos sapca potentiometrului “Speed” din modulul Arpeggio, desurubat mama de pe gâtul potentiometrului, dupã care se scot cele 8 suruburi marcate din figurile urmãtoare.

Se desprinde astfel un ansamblu de plãci (KLM-371). :

Cu aceastã ocazie se pot curãta pãrtile laterale ale butoanelor si comutatoarelor (din exterior nu se putea intra în spatiile înguste) cu vatã si spirt sau alcool izopropilic sau chiar cu o cârpã curatã îmbibatã în apã cu putin detergent de vase.
Se observã cã partea superioarã a butoanelor, cu ansamblul mobil negru+colorat si LED, este ca o sapcã trasã peste un microîntrerupãtor standard. Pentru repararea contactelor ajunge sã se schimbe microîntrerupãtorul, acesta fiind compatibil cu tipul OMRON B3F-4000. Pe Internet se spune cã si tipurile Alps SKHCAB si E-Switch TL1100DF160Q sunt compatibile – autorul nu a verificat aceastã informatie. (Bine cã nu trebuie schimbat si sapca – stie cineva de unde se poate cumpãra astfel de “sapcã cu LED”?)
Demontarea butoanelor se face în modul urmãtor: cu o surubelnitã, din partea opusã LEDului, se ridicã plasticul negru care este în jurul microîntrerupãtorului cu circa 1 mm (se aude o pocniturã slabã, prin care ansamblul superior dedesprinde de întrerupãtor). Dupã asta se pot încãlzi cu letcon sau pistol de lipit picioarele LED-ului si ansamblul de plastic cu tot cu LED se poate scoate cu mâna. Rãmâne pe placã numai microîntrerupãtorului defect. Se încãlzesc picioarele acestuia (sunt 4) si se scoate din placã. O pompã de cositor este de mare ajutor. Un sfat: aruncati microswitchurile scoase din placã: chiar dacã incã functioneazã, sunt pe punctul de a ceda.

Dupã asta se monteazã noile microîntrerupãtoare, se lipesc de circuit. Se aplicã sapca cu butonul si LEDul, se apasa pânã face clic si prin asta s-a atasat de întrerupãtor. Se lipesc si terminalele LED-ului.
Se repetã operatia pentru toate butoanele.
Montarea plãcii înapoi pe panoul frontal nu prezintã probleme, ordinea operatiilor este invers fatã de cum s-a demontat.

6. Curatirea contactelor de la claviaturã

Urmeazã:

7. Schimbarea acumulatorului si restaurarea plãcii KLM-367

Cum am mai spus, acumulatorul care alimenteazã memoria de programe (setãri) trebuie urgent schimbat pentru cã acidul ce se evaporã/scurge din el a corodat partial mai multe trasee de circuit electric din jur. Totodatã trebuie restaurate si traseele de circuit ca sã nu se continue coroziunea (care ar duce în final la încetarea functionãrii).

Înainte de scoaterea din circuit a acumulatorul vechi este indicat sã se salveze pe bandã magneticã (sau orice alt mecanism de înregistrare, chiar si un calculator cu placã de sunet) setãrile din bãncile de programe. Dupã scoaterea acumulatorului memoria de setãri nu mai este alimentatã si continutul ei se pierde. La terminarea procedurii de reparare si alimentarea memoriei de la noul acumulator (dupã încãrcare, desigur) sau de la noua baterie, se pot încãrca înapoi toate setãrile personale de pe bandã (sau calculator) în bãncile de program.

8. Schimbarea condensatoarelor

O problemã uzualã la aparaturã electronicã veche, care pe deasupra a stat nefolosit timp îndelungat este uscarea condensatoarelor electrolitice. Aceste condensatoare sunt folosite pentru cã au o capacitate specificã mare, capacitãti mari la dimensiuni rezonabile se pot obtine doar cu astfel de condensatoare. Din punct de vedere electric însã condensatoarele electrolitice cu aluminiu (cele obisnuite) sunt o pacoste – si asta nu numai în aplicatii pretentioase: au rezistenta internã serie relativ mare, curent de scurgere considerabil, precizie redusã, sunt polarizate (nu se pot lega invers în circuit – dacã totusi se leagã invers, oxidul dielectric se descompune si ele explodeazã), dacã sunt expusi timp îndelungat la temperaturi ridicate se deterioreazã (electrolitul se uscã, pierzându-si din capacitate si mãrindu-si rezistenta internã serie). Dacã stau nefolosite (nealimentate) timp îndelungat oxidul dielectric se depolarizeazã partial si capacitatea condensatorului scade. La prima alimentare se produce un fenomen de repolarizare, dar nu se mai ating parametrii originali din fabricã, capacitatea fiind considerabil mai micã decât era initial.
Modul de manifestare tipic al condensatoarelor extrem de deteriorate prin uscare-depolarizare este cã aparatura electronicã din care fac parte, la prima pornire dupã o lungã pauzã, timp de câteva zeci de secunde nu functioneazã la parametri normali, dupã care revine la functionarea obisnuitã. Este vizibil la televizoare prin culori întunecate, eventual geometrie distorsionatã, si audibil (de ex. la amplificatoare) prin tonalitate stranie, distorsiuni ridicate si zgomot de fond ce dispare treptat, în câteva (zeci de) secunde dupã pornire.
Este o idee bunã sã se schimbe condensatoarele electrolitice la aparaturã mai veche de 10 ani pentru a fi siguri cã nu sunt probleme cu ele, înainte sã aparã efecte grave.
Problema este foarte serioasã în aplicatii audio de înaltã fidelitate, unde din pãcate se obisnuieste sã se punã în calea semnalului audio condensatoare electrolitice de 1-10uF cu scop de decuplare între etaje; condensatoarele nepolarizate (ceramice multistrat) fiind mai scumpe (sau nu erau rãspândite la momentul fabricatiei aparatului). Îmbãtrinirea acestor condensatoare electrolitice pot duce la atenuarea neacceptabilã a frecventelor joase si zgomot de fond mãrit. În cazuri rare si nefericite (echipamente ieftine) se întâlnesc si în circuite care stabilesc caracteristica de frecventã a lantului audio. Scãderea valorii capacitãtii (fenomen natural) are efect dezastruos asupra linearitãtii caracteristicii de frecventã a aparatului. Schimbarea lor cu condensatoare electrolitice noi sau cu condensatoare nepolarizate moderne duce de obicei la o îmbunãtãtire clarã a sunetului.
Povestea schimbãrii condensatoarelor electrolitice din sintetizatorul Korg Polysix – data viitoare.

9. Interfatã MIDI

În anul 1986 firma Korg a lansat un kit MIDI continând un circuit care, montat în interiorul sintetizatorului, extindea functionalitatea popularului instrument (“PS6-MRK MIDI Retrofit Kit for the Korg Poly-6 Synthesizer”) si permitea ca acesta sã execute comenzi primite prin interfatã MIDI respectiv sã genereze comenzi MIDI. Dar acest kit – logic – nu se mai fabricã de mult.
Prin (re)venirea la modã a sintetizatoarelor analogice “vintage” multi utilizatori si-au pus problema cum sã lege de un sequencer sau de un calculator sintetizatorul care, desi are voce excelentã, nu are posibilitate de interconexiune MIDI. Pe internet se gãsesc diferite kituri MIDI concepute de cãtre hobbisti. Unele au implementate majoritatea functiilor ce se pot imagina în legãturã cu interfata MIDI (desigur în limitele posibilitãtilor electronicii sintetizatoare, care rãmâne neschimbatã). Însã ele costã câteva sute de euro, pret comparabil cu pretul instrumentului. Altele sunt foarte simple si implementeazã doar cele mai elementare functii (Note on – Note off). În viitor se va prezenta constructia unui astfel de kit simplu.

Szõke Szilárd-Zsigmond  szilu?at?offline.ro
v1.0 :   12-13. dec. 2004.