SoundBlog

Software si hardware util intr-un studio (digital)

Postat de mihai on octombrie 20, 2010  |  18 Comments

Acum o vreme am scris un articol despre diferite echipamente si accesorii care iti vor imbunatati viata in studio. Acest articol se doreste a fi o continuare, tintita mai degraba in directia procesarii. Incepem cu…

Cockos REAPER

Desi deja s-ar putea crede ca sunt afiliat in vreun fel cu Cockos, datorita numarului de dati in care l-am mentionat/promovat/laudat, motivatia din spate este cu mult mai simpla – chiar il folosesc zilnic in multiple contexte si il consider cel mai adecvat DAW pentru un home studio (nemaivorbind de pretul redus) disponibil pe piata la ora actuala. Pentru a nu ma repeta (prea tare), uitati un link catre un articol mai vechi.

Tech21 Sansamp

Luand in considerare faptul ca nu mare parte din noi beneficiaza de o statie si un cab de bas de calitate si de un set de microfoane adecvate captarii cu microfon a chitarii bas, eu personal consider Sans-ul aproape ca si o necesitate, in special pentru studiourile care se ocupa de genurile mai “dure” ale muzicii. E drept, nu vei putea scoate vreodata un ton moale si cald de B15 din el, dar este solutia ideala pentru aproape orice gen de rock.

Un alt avantaj al sau este faptul ca puteti folosi iesirea paralela pentru a inregistra nealterat semnalul de bas printr-un DI, avand astfel un backup in cazul in care ai exagerat cu setarile de drive (lucru care se poate intampla destul de des, din pacate). Si inca un bonus – ca si “efect” de distors/saturatie pe o toba mica sau pe o voce, Sansamp-ul poate fi extrem de util la mixaj.

Si daca tot am mentionat mai sus ceva legat de direct injection…

Un DI – direct injection (box)

Dupa cum am mentionat intr-un articol anterior, un DI are o sumedenie de utilizari, inregistrarea directa a semnalului unei chitari electrice sau bas fiind doar una dintre ele. Pentru mai multe detalii, uitati un link.

Una dintre utilizarile care nu au fost mentionate in articolul antementionat este folosirea sa pentru inregistrarea unui sintetizator sau sampler. In cazul in care dispui de niste preamplificatoare care satureaza intr-un mod placut (strict subiectiv, eu am overdrive-uit si Tube MP-ul intr-un mod “placut” mie in acel moment), te poti folosi de el pentru a “ingrasa” sau distruge complet semnalul unei banale claviaturi.

Alta utilizare viabila la ora actuala este inregistrarea directa a semnalului de chitara electrica/bas si utilizarea unui VST pentru modelarea tonului, scapand astfel de necesitatea microfonarii unui amplificator posibil slabut, cu certitudine zgomotos, si in mod sigur dificil de modificat in cazul in care s-a facut o greseala la reglajul de ton. La ora actuala exista o sumedenie de simulatoare de amplificatoare care pot oferi rezultate foarte bune, dupa ce te-ai jucat suficient cu ele. Cateva exemple pe care le voi detalia mai jos: IK Multimedia Amplitube 3, IK Multimedia Ampeg SVX, Softube Metal Amp Room.

IK Multimedia Ampeg SVX

De o seama cu Sansamp-ul, dar in varianta software considerabil mai versatila, Ampeg SVX mi se pare o investitie excelenta pentru orice home/project studio, un sunet de bas coerent si asezat fiind dificil de obtinut doar printr-un simplu DI, iar amplificatoarele de bas cu adevarat bune nefiind de gasit chiar pe toate gardurile pentru a putea fi microfonate.

Desi nu dispune de acea doza completa de realism si “viata” pe care ar avea-o un amplificator adevarat microfonat si nici de “haraitul” analogic al unui Sansamp, Ampeg SVX ofera o serie de optiuni de modelare a tonului pornite de la cele mai folosite amplificatoare Ampeg: B15R, SVT4 Pro, SVT4, samd; fiecare dintre acestea are un feel propriu, pe care il poti testa in timp real in mixaj, pentru a vedea care este cel mai adecvat. In cazul in care dispui de o placa audio care-ti permite monitorizarea software in timp real la o latenta foarte mica, il poti folosi si in mod direct, in timp ce se inregistreaza – mare parte din basisti se vor bucura de calitatea tonului, implicit vor canta/inregistra mai bine.

Alte avantaje includ posibilitatea de reglare a nivelului de sunet ambiental, util anumitor mixaje (e necesara grija la pozitionarea plugin-ului pe un canal stereo, sunetul ambiental generat de catre acest plugin fiind stereo), precum si posibilitatea de inserare al anumitor efecte – un chorus mai mult sau mai putin finut pe o chitara bas poate face considerabil de multe, de exemplu.

Softube Metal Amp Room

Pentru chitari distors, mi se pare cea mai adecvata varianta disponibila la ora actuala. Este primul simulator de amplificator cu care consider ca am scos rezultate apropiate de realitate cand este vorba de distors de chitara.

Dispunand de o serie de amplificatoare “clasice” modelate, precum si de posibilitati variante de microfonare (apropiat/departat, sec/ambiental, samd), acesta iti ofera un numar de variante de ton aproape nelimitate de concepere a unui ton care sa fie potrivit mixajului in lucru.

O utilizare mai putin evidenta este urmatoarea: in cazul in care totusi ai un amplificator de chitara adecvat pe care iti doresti sa-l inregistrezi ca atare, poti cu ajutorul unui DI sa inregistrezi simultan si semnalul de chitara curat, de care sa te folosesti ulterior cu ajutorul Metal Amp Room-ului, pentru a “dubla” chitara si a umple unele goluri din mixaj.

Un amplificator de chitara

Indiferent daca este vorba de un amplificator chitara de 15W destinat strict studiului sau de ceva mai serios, un amplificator de chitara microfonat cu un banal SM57 poate sa iti ofere o serie ridicata de posibilitati de imbunatatire a mixajului.

Cea mai simpla dintre ele este legata de ideea anterioara de completare a tonului unei chitari prin reamplificarea semnalului curat inregistrat printr-un DI – inregistrarea printr-un amplificator ii va oferi acea doza suplimentara de realism, datorita reflectiilor primare naturale pe care acesta le capteaza. Poti incerca si variante mai neortodoxe, fiind vorba strict de un ton de completare: inregistrarea intr-o baie sau intr-un hol larg, microfonarea de la distanta mare, utilizarea unui condenser, samd.

Deasemenea, un amplificator de chitara poate fi folosit si pentru adaugarea unui plus de realism sau ton si sintetizatoarelor sau samplerelor, in special cand este vorba de tonuri de Rhodes Piano sau de alte instrumente clasice cu clape, oferind acel “grunge” pe care ne-am obisnuit sa-l auzim pe inregistrari si la care marea majoritate a claviaturilor esueaza lamentabil. Ramane doar sa imbina sunetul microfonat cu sunetul direct si voila!

Outro

Daca aveti si alte idei simple si usor de pus in practica pentru imbunatatirea paletei de culori disponibile in timpul mixajului si al inregistrarii, vedeti ca exista o casuta de comment-uri mai jos. J

Mihai Toma

Un calculator silentios

Postat de mihai on septembrie 24, 2010  |  11 Comments

Desi la ora actuala nu exista studii care sa demonstreze posibilitatea deteriorarii auzului in urma supraexpunerii la zgomotul cauzat de catre calculatoare, exista o serie de studii care teoretizeaza o serie de efecte secundare neplacute, in principiu de ordin psihologic. Teoria principala se bazeaza pe faptul ca zgomotul constant de nivel scazut iti poate afecta abilitatea de concentrare pe termen scurt, precum si cauza probleme de sanatate pe termen lung. Teoria mea, legata strict de domeniul audio, se bazeaza pe nivelul daunator de ridicat al tensiunii arteriale a inginerului de sunet in momentul in care aude nivelul de zgomot audibil de pe inregistrarea vocala/de chitara acustica, in special dupa aplicarea de compresie (in astfel de situatii am remarcat o sansa ridicata de a folosi cuvinte deloc adecvate statutului de inginer de sunet). Luand in considerare faptul ca deja am facut o serie de recomandari legate de izolarea fonica a salii de inregistrare, voi trece la metode de eliminare a zgomotului din interiorul sau, respectiv a PC-ului. Voi porni de la premiza ca PC-ul (fara MAC-uri, va rog!) dedicat inregistrarilor va fi utilizat strict in aceasta directie. Asadar…

Placa grafica

Tinde sa fie cea mai zgomotoasa dintre componentele calculatorului, datorita ventilatorului de dimensiuni foarte mici si care functioneaza la o turatie ridicata. Luand in considerare faptul ca un calculator dedicat procesarii audio NU necesita nici pe aproape puterea de procesare grafica disponibila nici macar pe cele mai ieftine placi disponibile pe piata, recomandarea mea este urmatoarea: alege cea mai ieftina placa grafica, dar care sa aibe sistemul de racire PASIV (adica fara ventilator). Asta in cazul in care nu exista un chipset grafic integrat in placa de baza, pe care il poti utiliza fara probleme. Problema rezolvata – trecem la placa de baza.

Placa de baza

Un subiect considerabil mai spinos decat cel legat de placa grafica. Aceeasi problema poate aparea – o buna parte din placile de baza actuale “beneficiaza” de un sistem de racire al north/southbridge-ului bazat pe un cooler, deasemenea folosit la un numar de turatii ridicate, implicit la un nivel de zgomot intolerabil.

Din pacate, aici nu pot face recomandarea de a alege cea mai ieftina varianta adecvata procesorului pe care vreti sa il utilizati. Sistemul de racire pasiv este important, dar mai importanta este alegerea unei placi de baza care sa fie stabila si sa aiba posibilitatile de care aveti nevoie: chipset Firewire integrat de la Texas Instruments, numarul de sloturi PCI/PCI-Express de care aveti nevoie, samd. Nu pot face recomandari directe in acest domeniul, nemaifacand vreun upgrade semnificativ PC-ului propriu in ultima vreme.

Sursa

In general, cel de-al treilea vinovat in cazul calculatoarelor “generatoare” de zgomot. Primul aspect de luat in considerare este alegerea unei surse cu o putere apropiata de consumul MAXIM pe care il poate avea sistemul in cauza – in principiu, chiar si la un sistem dedicat procesarii audio supraincarcat (3 hard-disk-uri, toate slot-urile PCI pline, procesor de ultima ora si consum ridicat, o placa grafica mai puternica, 3 ventilatoare, sursa invechita de folosinta non-stop la putere ridicata, samd) NU va depasi vreodata 450-500W. Pentru a face un calcul propriu, va recomand un site (care mi se pare ca umfla totusi un pic rezultatele, dar sa zicem ca este mai sigur sa gresim in plus, decat in minus):

Link Calculator

Motivul alegerii unei surse cu putere maxima apropiata de cea consumata in mod curent este urmatorul: orice sursa are o curba de eficienta – in functie de consumul efectiv, ea are o anumita eficienta (diferenta dintre puterea oferita calculatorului si cea “pierduta”, care se transforma in caldura si ulterior in turatii mai ridicate ale ventilatoarelor, implicit in zgomot). La mare parte din ele 70-80% din puterea maxima oferita este punctul de maxima eficienta – cu mentiunea ca trebuie sa achizitionati o sursa de calitate pentru a putea avea incredere in cifrele oferite de catre producator. Mie personal mi se pare suficienta o putere maxima de 400-450W.

Un alt aspect important este sistemul sau de racire, care este indicat sa beneficieze de un ventilator de 120mm sau macar de 92mm, controlat din punct de vedere termic – adica numarul de rotatii sa fie direct proportional cu consumul calculatorului, nu sa fie cel maxim, indiferent daca este nevoie de nivelul respectiv de racire sau nu.

Cateva sugestii, bazate pe experienta proprie; toate sunt produse Seasonic, in diferite variante OEM sau in mod direct:

Link 1

Link 2

Mentionez ca se gasesc surse Seasonic cu aceleasi specificatii ca si box-set-urile antementionate, dar in varianta OEM, de culoare gri, cu cablurile putin mai scurte si mai modeste, dar la un pret considerabil mai redus decat cele retail.

Carcasa

Este indicata achizitionarea unei carcase spatioase (midi-tower, macar), pentru a putea aranja fara probleme si componentele prin ea. Un alt aspect important este prezenta intake-urilor pentru ventilatoare de mari dimensiuni – 120mm este sugestia mea evidenta.

Voi da un exemplu de sursa care mi se pare chiar simpatica, la ora actuala – midi-tower, intake-uri pentru ventilatoare de 120mm si 140mm, vine si cu 2 ventilatoare (rezonabil de silentioase, sa zicem, la turatie minima):

LINK

Eu personal as proceda in felul urmator pentru a o transforma pe cat posibil intr-o carcasa silentioasa:

- as achizitiona 2 ventilatoare silentioase de 120mm si turatie redusa, unul pus in fata (pentru racirea hard-disk-urilor, si stabilirea unui airflow cat de cat coerent) si unul in spate:

LINK

- as bloca intake-ul lateral; in general este destinat racirii suplimentare a unor placi grafice monstruoase, de care nu avem nevoie pentru audio; suplimentar, poate strica airflow-ul corect (fata->spate) pe care ni-l dorim

- as aprecia nivelul de zgomot produs de catre ventilatorul superior de 140mm, si l-as inlocui sau l-as elimina, blocand calea respectiva de acces, in acest caz; e perfect posibil sa nu fie strict necesar racirii sistemului in cauza

- as aranja cablurile cu ajutorul “soriceilor” pentru un airflow cat mai bun:

- as lipi o serie de bureti fonoabsorbanti pentru atenuarea rezonantelor inerente carcasei; pe lateral, partea superioara, samd:

LINK

Varianta (posibil) cea mai simpla

Muta calculatorul in alta camera, sau intr-un dulap (cu posibilitati de ventilatie!). Singura problema efectiva este legata de lungimea maxima a cablurilor:

-          cele Firewire au lungime maxima permisa de catre protocol de 4.5m; mentionez ca in cazul folosirii cablurilor de slaba calitate si a echipamentelor cu rata mare de transfer, aceasta distanta poate scadea (am avut un mixer digital care nu functiona nicicum cu lungimi de cablu de peste 3m sau cu cablu de 1m de slaba calitate)

-          cele USB v1.1 au lungime maxima de 3m, cele USB v2.0 de 5m; aveti posibilitatea de prelungire cu ajutorul hub-urilor alimentate

-          10-15m de cablu VGA nu va pune nici o problema, daca acesta este de calitate

Varianta cea mai ieftina

Daca ai deja sistemul suficient de silentios (sau nu ai posibilitatea de customizare sau mutare a calculatorului), dar doresti sa mai avansezi in directia linistii, ai mai jos cateva sfaturi:

-          aseaza-l pe un covor gros; diferenta dintre asezarea pe parchet si covor este perfect sesizabila, in experienta mea

-          pune-l in spatele biroului, sau sub el

-          monteaza cateva absorbante acustice (mobile sau nu) in jurul sau; in cazul pozitionarii sub birou, lipirea a 2 absorbante de vata minerala de 5mm si densitate medie in jurul va fi extrem de utila, eliminand din sunetul reflectat de catre birou

Sper ca aceste sfaturi sa va fie de folos, si asteptam comentariile sau sugestiile voastre asupra acestui subiect.

Mihai Toma

Adancimea/numarul de biti si rata de esantionare – partea II

Postat de mihai on septembrie 17, 2010  |  12 Comments

Si dupa cum am promis, am revenit, urmand sa abordez in acest capitol problema adancimii/numarului de biti, precum si sa ofer niste sfaturi practice, derivate din experienta personala in domeniu.

Adancimea de biti

Pentru a face o prezentare cat mai clara asupra acestui subiect, voi incepe cu fundatia: informatia digitala dintr-un calculator este reprezentata binar, pe un numar de biti. Cand vorbim strict de audio, nr. de biti se foloseste pentru a “semnaliza” amplitudinea pe care o ia semnalul audio digital (rezultat in urma conversiei, de exemplu) intr-un moment anume din timp, semnalizat de catre perioada de esantionare (discutata in partea anterioara). Cu cat nr. de biti arondat fiecarui moment este mai crescut, cu atat avem posibilitatea de avea un raspuns mai “fin” al digitizarii. Un exemplu: daca am avea amplitudinea pe un singur bit (“1” sau “0”) finetea ar fi inexistenta – semnalul digital ar fi putea spune in fiecare moment strict “exista semnal, la nivelul maxim posibil (0dB FSD)” sau “nu exista semnal”. Deloc util muzicii.

Pentru a exemplifica grafic acest aspect, mai jos aveti o perioada a unei sinusoidale discretizata la o adancime mica de biti:

Si, varianta mai apropiata de realitate, la un numar mai ridicat de biti:

Gama dinamica

Practic, la ce se rezuma numarul de biti? La o anume gama dinamica maxima teoretica pe care o permite; calculata aproximativ cu 6*nr. de biti:

- la 1-bit, avem doar 2 nivele posibile pentru volum, o gama dinamica de 6dB

- la 8-biti, avem 256 de nivele posibile de volum, o gama dinamica de 48dB

- la 16 biti, avem 65536 de nivele, o gama dinamica de 96dB

- la 24 biti, avem 16.7 milioane de nivele, o gama dinamica de 144dB

Gama dinamica se refera la raportul dintre cea mai mare valoare pe care o poate lua un semnal (0dB FSD, in cazul celui digital), si valoarea minima a acestuia. Pentru a intelege mai bine, aveti mai jos niste valori de gama dinamica a anumitor echipamente folosite in mod curent:

-          caseta audio (nou-nouta) – 50-60dB

-          vinyl-uri (in stare perfecta, de foarte buna calitate si pe un sistem audiofil) – 70-80dB

-          magnetofoane (tape-machine-uri de studio) – maxim 90dB

-          CD – aproximativ 100dB

-          convertor A/D la 24biti (de calitate foarte buna, luata in considerare si circuistica analogica aferenta, care scade gama sa dinamica teoretica) – 116-117dB

-          ultima editie a unui compresor foarte faimos pentru agresivitate – “peste” 85dB

In primul rand (pe langa gama dinamica scazuta a anumitor medii de reproducere si echipamente), ar fi de observat faptul ca si cele mai avansate convertoare A/D nu reusesc nici macar sa se apropie de gama dinamica maxima teoretica a 24-biti, in principiu datorita circuisticii analogice aferente, motiv pentru care nu am auzit prea multe de convertoare de 32biti. Am citit acum ceva vreme un data sheet a unui prototip de convertor la 32-biti care oferea o gama dinamica apropiata e cea teoretica a 24 de biti; din pacate nu mai tin minte producatorul sau part number-ul… Stiti ceva despre el?

Mergand mai departe, tape machine-urile intr-atata de iubite inclusiv la ora actuala (macar prin prisma emularilor lor digitale) nu au nici macar 16biti de gama dinamica, si asta in cazul CEL mai fericit. Si atunci de ce sa ne agitam intr-atata cu 24 de biti vs. 16 biti? Din cateva motive simple.

In primul rand, si marea parte a convertoarelor pe 16 biti sufera de aceeasi boala ca si cele pe 24 – de fapt, din gama dinamica maxima teoretica de 96dB pe care ar trebui sa ofere, se poate intampla sa aiba doar 13-14 biti, respectiv vreo 80dB. Cam putin, ati spune. Intr-adevar, pentru o toba (care are o gama dinamica extrem de ridicata) sau pentru o inregistrare orchestrala, ar putea fi insuficient; dar luati in considerare o inregistrare de chitara distors pe acorduri (fara palm mute-uri)… gama sa dinamica ma indoiesc sa depaseasca 6dB. Intamplator, cam aceeasi gama dinamica pe care o au si cele mai recente “masterizari” – echivalentul zgomotului alb modulat din cand in cand. Asa, de distractie, si cu o referire directa la un articol mai vechi, luati un mixaj modern, strivit cu ura (Nickelback, sa zicem; sau daca preferati, sunt niste mixaje de metaleala din ultimii ani care cu greu pot fi deosebite de zgomotul alb), si convertiti-le la 8 biti. Simtiti vreo diferenta? J

Un alt avantaj in favoarea utilizarii de 24 biti este faptul ca puteti tine nivelul de inregistrare scazut (-18dB in mod curent, cu varfuri pana in -12dB – motivul este detaliat in articolul acesta, pe la jumatate), si totusi sa capturati fiecare nuanta a instrumentului, indiferent care este acesta. Astfel, scapati de grija overload-urilor care pot aparea in cazul unor inregistrari la 16biti (reali, sa speram) fortate in nivel pentru a obtine maximul de fidelitate.

32bit-float (cu virgula flotanta)

Aici mai intervine un subiect, de care am fost intrebat de catre “Gery.M” ca si comment la partea anterioara a articolului. 32-bit float… Permite o gama dinamica de peste 1500dB (!) – ca si idee, cred ca daca echipamentele analogice ar permite (nu o fac, toate se opresc in jurul a 120dB), ar fi o gama dinamica suficienta pentru a inregistra Big Bang-ul si ulterior suieratul unui tantar aflat la 10km distanta (o gluma evidenta, nu pot concepe cu adevarat ce inseamna un raport intr-atata de mare). Cu toate acestea, este utila in interiorul DAW-urilor – este motivul pentru care putem scadea sau overload-ui nivelul tuturor canalelor cu 16dB, si sa corectam respectivul nivel pe master bus, fara nici un efect advers. Daca ne referim la o inregistrare, nu are vreodata sens sa fie folosit nr. respectiv de biti – 24 de biti este arhisuficient, nici macar convertorul nepermitand peste 120dB din cei 144dB permisi de catre encodarea PCM, iar combinatia microfon+preamplificator+zgomot ambiental neavand sansa sa depaseasca vreodata 100dB de gama dinamica intre maximul semnalului util si zgomot (nu mie, cel putin). Mai exista un mit, care afirma ca sistemele actuale ruland pe 32 de biti, ar lucra mai usor daca fisierele sunt ele insele de 32 biti – din pacate, este un fals; fara sa intru in arhitectura calculatoarelor, voi afirma foarte simplu si clar – nu au nici cea mai vaga urma de legatura una cu alta. Este aproximativ ca si cum ai afirma ca oamenii ar trebui sa conduca masini cu 2 roti, datorita faptului ca au 2 picioare, fara sa fie denumite biciclete, si fara sa ne referim la variante similare cu:

24 biti vs. 16 biti

Cand sa folosesti totusi inregistrari pe 24 de biti si cand pe 16? Parerea mea este urmatoarea: luand in considerare faptul ca spatiul pe hard disk este extrem de ieftin la ora actuala, iar puterea de procesare necesara nu creste in mod semnificativ la lucrul in 24 de biti, folositi numarul maxim de biti permis in specificatiile placii audio – 24 biti, in marea majoritate a cazurilor. Daca totusi sunteti limitati de resurse, in functie de genul de muzica abordat (o trupa de metal nu va necesita o gama dinamica larga, va garantez), puteti recurge la 16biti fara vreo pierdere sesizabila.

Mihai Toma

Adancimea/numarul de biti si rata de esantionare – partea I

Postat de mihai on septembrie 14, 2010  |  7 Comments

Mare parte din placile audio disponibile pe piata ofera posibiltatea de inregistrare/prelucrare a semnalului la mai multe adancimi de biti si rate de esantionare. Dar ce inseamna aceste marimi si care este influenta lor asupra inregistrarilor voastre? Pentru a raspunde la aceste intrebari (cu parantezele clasice de rigoare), va rugam cititi mai departe.

Formatul PCM

Dupa cum e posibil sa stiti, informatia audio de pe DAW-ul propriu se inregistreaza in general in format PCM, la o anume adancime de biti si la o anumita rata de esantionare.

Formatul PCM (pulse-code modulation) este folosit pentru encodarea informatiei analogice intr-o serie de esantioane achizitionate la o anumita perioada de timp distanta intre ele.

Cea mai simpla metoda pentru a intelege acest aspect este urmatoarea – avem o simpla unda sinusoidala, care in domeniul analogic arata asa:

Dupa cum vedeti, in lumea reala, analogica, ea este o curba “fluida”, fara intreruperi, salturi, samd – pe cat permite rezolutia reprezentatiei vizuale (a pozei), bineinteles. Pentru a o putea discretiza (converti in semnal digital), avem nevoie sa impartim perioada respectiva a sinusoidalei intr-un numar oarecare de “distante” in timp, pentru a putea esantiona:

Astfel, in momentul in care sinusoidala ajunge in dreptul fiecarei linii rosii, se va “nota” in calculator (prin intermediul convertorului analog-digital) ceva asemanator cu: “in momentul x, amplitudinea semnalului are valoarea z1; la momentul x+1, el are valoarea z2; samd”. Nu se acorda importanta valorilor dintre perioadele de esantionare, ele vor fi liniarizate in mod automat de catre conversie, rezultatul fiind urmatorul, in format digital:

Nu prea seamana a sinusoidala antementionata, nu-i asa?

Rata de esantionare

Ultima imagine nu seamana cu sinusoidala originala datorita faptului ca achizitia a fost facuta la o rata de esantionare prea mica pentru a putea “captura” intregul sau spectru. In locul sinusoidalei pure, care are un ton dulce si moale (asemanator cu un flaut, sa zicem), rezultatul digitizat, de fapt un semnal rectangular, va suna dur si tipator (oarecum asemanator cu un fierastrau taind o bucata de metal).

Pentru a putea captura mai bine semnalul dorit, va fi nevoie de o rata de esantionare mai mare:

Ducand la un rezultat mult mai apropiat de realitate:

Revenind la domeniul audio, care este rata de esantionare la care trebuie sa fie facuta achizitia pentru a putea captura toate nuantele unui semnal care sa fie reprodus de catre o boxa si sa nu poata fi deosebit de original (in limitele tehnice ale microfoanelor/difuzoarelor)?

Teorema Nyquist-Shannon (un link catre wikipedia pentru cei interesati) afirma urmatoarele, intr-un mod destul de complicat: pentru a putea reprezenta in mod digital un semnal analogic, este suficienta o frecventa de esantionare care sa fie dublul frecventei maxime a semnalului achizitionat.

Bun, mergem mai departe – care este frecventea maxima a unui sunet audibil de catre om? Luand in considerare ca frecventele superioare acesteia sunt in mod foarte justificat denumite ultrasonice si au tendinta sa fie auzite mai degraba de catre caini si alte animale cu simturile mai dezvoltate decat cele omenesti). Raspunsul (stiintific) general valabil este de 20.000Hz (20kHz). Desi nu exista un consens general, se pare ca totusi cifra de 16.000Hz este cea mai apropiata de realitate, de la varsta copilariei-adolescentei timpurii mai departe. Cu scaderi destul de rapide o data cu avansarea in varstei, datorate “uzurii” urechii datorate expunerii la zgomotele inconjuratoare – si, dupa cum afirma studii curente, cu deteriorari mult mai rapide datorate ascultatului de muzica la casti la volum prea ridicat (multumim, Apple! [si nu numai]).

Revenind – prin prisma teoriei respective si a celor antementionate, ar rezulta ca rata de esantionare minima acceptabila ar fi de 32kHz (intamplator, rata de esantionare a o serie larga de multi-efecte din anii ’80 care inca sunt schimbate pe eBay contra unor sume considerabile de bani – Lexicon-urile, in principiu). Dar tehnologia moderna este considerabil mai darnica, si a inzestrat orice dispozitiv analog/digital cu o rata de esantionare de 44kHz.

Cu toate acestea, mare parte din ele pun la dispozitie si rate de esantionare mai mari, de 48kHz (folosit in film), 96kHz, 192kHz, samd. Luand in considerare ca mediul de ascultare standard (in cazul fericit) este CD-ul audio la 44kHz, care ar fi motivele, avantajele si dezavantajele acestor rate de esantionare?

Intai, dezavantajele, mult mai simplu de pus in cuvinte:

- spatiul ocupat pe hard disk considerabil mai mare

- puterea de procesare necesara pentru a putea lucra cu datele respective creste cvasi-exponential

- nu toate pluginurile si efectele externe (in cazul in care acestea sunt conectate digital) au posibilitatea de a rula la acea frecventa de esantionare

Avantajele… Aici devine totul mai complicat. Primul punct de vedere ar fi faptul ca filtrul anti-aliasing este mutat cat mai departe in frecventa (descriere completa aici) – acesta este un filtru trece-jos pozitionat la jumatatea frecventei de esantionare necesar pentru a taia frecventele superioare, frecvente care prin aliasing ar introduce zgomot (in sensul de semnal nedorit) in spectrul de frecventa dorit (cel audio, in cazul nostru). Problema cu acest filtru este faptul ca, asemenea oricarui alt filtru (egalizator, etc.), introduce defazaje in semnal, cu efecte mai mici sau mai mari si asupra spectrului dorit. Cat de mult apare acest efect negativ, depinde strict de calitatea convertorului – la convertoarele de calitate, este aproape imposibil de deosebit un semnal esantionat la 44kHz fata de unul la192kHz (si mentionez “aproape” datorita presupunerii ca exista persoane cu urechi de o “calitate” considerabil mai ridicata decat cea a marii majoritati a persoanelor, majoritate in care tind sa ma includ si pe mine).

Un alt avantaj, mai clar, este in cazul in care exista sanse ca materialul inregistrat sa fie disponibil si pentru DVD-uri, SACD-uri, filme, samd. In acest caz, este foarte indicata folosirea din start a frecventelor de esantionare pe care le va avea mediul final de stocare.

Aici voi incheia aceasta prima parte – in urmatoarea voi reveni cu o prezentare mai amanuntita asupra adancimii de biti, precum si cu mai multe impresii personale legate de subiect, pe care aveti dreptul constitutional de a le comenta cu ajutorul casutei de mai jos. J

Mihai Toma

DI-urile si utilizarile lor

Postat de mihai on august 25, 2010  |  3 Comments

DI-urile sau DI-box-urile, cum ar fi romanizarea completa a denumirii, sunt un element destul de important in aplicatii de studio, si as zice chiar crucial in cadrul sonorizarilor si inregistrarilor live. Exista mai multe tipuri diferite de DI-uri, dar toate au aceleasi doua functii: adaptarea de impedanta si intreruperea conexiunii de masa pentru a elimina posibilele buclelor de masa ce pot aparea in cazul echipamentelor conectate intre ele prin mai multe cai.

DI-urile pasive

Acestea sunt cele mai simple design-uri, folosindu-se de un simplu transformator pentru adaptarea de impedanta si avand o iesire simetrica. Mai jos aveti unul dintre cele mai renumite design-uri de DI pasiv, Radial JDI, in varianta de un singur canal:

DI-urile de acest tip sunt in general concepute pentru a functiona cu nivele de semnal de intrare de linie (cum ar fi iesirea dintr-o claviatura sau dintr-un PC, de exemplu), unele dintre ele avand posibilitatea de conectare si a unei chitari electrice sau bas, datorita impedantei de intrare ridicate; deasemenea, altele au si posibilitatea de conectare pe intrare a unei iesiri de amplificator (de chitara, in principiu). Izolarea galvanica dintre intrare si iesire este asigurata de catre transformator, impreuna cu comutatorul de intrerupere a semnalului de masa (“ground lift”) dintre intrare si iesire.

La un astfel de DI componenta cruciala este insusi transformatorul – din pacate o componenta scumpa, daca se doreste o calitate ridicata a semnalului de iesire. Din acest motiv pot aparea diferente majore de pret la DI-urile pasive – de la 40 de RON (cel mai ieftin ce l-am vazut) pana la cei vreo 800RON care te-ar costa un JDI ca si cel de mai sus (chiar si mai mult, daca insisti).

In mod normal, iesirea unui DI este simetrica, de joasa impedanta, pentru a permite conectarea la un preamplificator de microfon. Deasemenea, mare parte din ele au si o iesire paralela cu intrarea (de aceeasi impedanta), pentru a permite intercalarea DI-ului intre instrument si amplificator (“thru”), permitand inginerului de sunet sa lege instrumentul printr-o conexiune simetrica la mixerul de scena si, in acelasi timp, semnalului de instrument sa ajunga neatins la amplificatorul propriu.

Pentru a putea functiona neafectate, chitarile electrice si bas cu doze pasive au nevoie de o impedanta de intrare a DI-ului destul de mare – in mod normal, este vorba de 1Mohm pentru a avea 101% certitudinea calitatii semnalului; cu toate acestea, am folosit si DI-uri cu o impedanta de intrare de 100kohmi fara probleme sau deteriorari a calitatii semnalului de chitara. In general e nevoie de o circuistica activa pentru a atinge o astfel de impedanta de intrare.

DI-urile active

Cu toate ca acestea pot incorpora si un transformator pentru o mai buna izolare a intrarii de iesire decat cea obtinuta strict prin mijloace electronice, mare parte dintre DI-urile active sunt fara transformator, datorita celor mentionate mai sus, respectiv costul ridicat al acestora. Circuistica folosita de catre DI-urile active necesita alimentare, care in mod normal este data de catre alimentarea phantom la 48V, unele dintre ele avand si posibilitatea alimentarii de la baterie. Regula generala spune ca bateria “intra in actiune” in momentul in care este facuta o conexiune pe intrare, fiind in mod automat decuplata in momentul in care apare pe iesirea simetrica alimentare phantom de la mixer. Acest gen de alimentare este inca unul dintre motivele pentru care iesirile simetrice ale DI-urilor sunt concepute pentru a fi conectate la preamplificatoarele mixerelor, acestea oferind alimentare phantom in marea majoritate a cazurilor.

Folosirea circuisticii active le permite inginerilor proiectanti sa acomodeze o gama mai larga de intrari, de la cele standard de linie, pana la cele de inalta impedanta sau chiar iesirile amplificatoarelor de putere. Exista si modele pasive care au ultima posibilitate, folosindu-se de o retea rezistiva pentru a atenua nivelul de semnal pana la un nivel tolerabil de catre echipament. Din acest motiv, niciodata nu ar trebui sa conectezi iesirea unui amplificator la un DI care nu are clar specificata posibilitatea respectiva de conectare (“speaker” sau “speaker input”) – DI-ul va fi deteriorat cu certitudine. Cu atat mai mult pot aparea probleme in cazul folosirii amplificatoarelor cu etajul de iesire pe tuburi electronice – daca acestea sunt folosite fara conectarea unui difuzor sau a unei sarcini pe iesire, transformatorul de iesire va fi aproape cu siguranta deteriorat.

Folosirea DI-urilor in studio

Aplicatiile standard ale DI-urilor in studio sunt conectarea iesirilor de linie a instrumentelor (sintetizatoare, de exemplu), a chitarilor (electrica/acustica/bas) si eventuala introducere a lor in liniile de semnal care pun probleme de bucle de masa – in cazul sistemelor mai complexe cu multiple cai de semnal rutate circular.

O folosire foarte comuna este pentru chitara bas – semnalul direct prin DI este curat, fara neajunsuri cauzate de difuzoare care caraie, amplificatoare care bazaie din diverse motive, samd. Cu toate acestea, semnalul de DI tinde sa nu fie suficient, fiind prea steril – cel mai des este folosit impreuna cu semnalul microfonat al unui amplificator de bas.

O alta aplicatie, cat de cat mai recenta, este inregistrarea semnalului de chitara electrica, “pe clean”, in timp ce semnalul merge mai departe prin iesirea paralela catre amplificatorul de chitara. Astfel, in cazul in care ai realizat ca tonul de chitara obtinut nu este cel dorit, ai macar posibilitatea de a il reamplifica prin alt amplificator sau prin unul dintre multiplele variante de simulatoare de amplificatoare de chitara disponibile, cum ar fi Amplitube 3 de la IK Multimedia:

DI-uri se mai folosesc si pentru a inregistra iesirea dozei piezo a chitarilor acustice, semnal util uneori pe langa cel microfonat – ca si send pentru un reverb care ar accentua prea tare scartaitul degetelor pe coarda daca este folosit de pe semnalul microfonului, de exemplu. In cazul acestora este de mentionat ca dozele piezo pasive (care nu au preamplificator incorporat in chitara) au o impedanta de iesire foarte ridicata, si in general necesita folosirea unor preamplificatoare speciale bazate pe FET-uri, care au intrare de o impedanta mare.

Concluzie

Si astfel se incheie aceasta prezentare asupra DI-urilor – un echipament deseori trecut cu vederea, dar care te poate scapa de o groaza de probleme. Cu o mica observatie: nu te arunca pe cel mai ieftin DI in existenta – diferenta de calitate a sunetului dintre cele mai ieftine si cele “decente” ca si pret este extrem de mare.

Alegerea echipamentelor potrivite pentru home studio

Postat de mihai on august 11, 2010  |  5 Comments

Alegerea echipamentelor

Printre intrebarile cele mai frecvente pe care le primeam pe timpul in care eram direct productiv in cadrul www.soundcreation.ro erau cele legate de alegerea unor echipamente de catre clienti. Mare parte dintre ei nu au avut posibilitatea de a auzi un numar larg de produse, pentru a putea ei insisi sa aleaga care este cel mai adecvat nevoilor lor. Precum e perfect posibil nici sa nu fi avut experienta necesara pentru a le putea deosebi intre ele – eu personal, prima oara cand am auzit un condenser pe o voce (ieftin, chinezesc, numele seamana cu Bergenbier), am ramas in extaz, obisnuit fiind doar cu microfoane vocale nici macar de talia unui SM58. Doar o buna perioada de timp mai tarziu am realizat cu adevarat avantajele si dezavantajele condenserelor si al dinamicelor, cand ar ajuta un tip de microfon si cand celalalt – dupa ce am apucat sa testez o gama destul de larga de microfoane de ambele tipuri si am reusit sa trec peste mare parte din euforia si efectul placebo a faptului ca “am un microfon de studio”!

In cazul intrumentelor, poate fi destul de simplu – mergi la un magazin (daca ai norocul sa ai unul destul de bine stocat prin apropiere) si testezi chitara, sintetizatorul, samd dorit, il compari cu restul produselor, il simti la mana, si iti poti forma o parere directa.

Microfoanele

Dar ce se intampla daca vrei sa testezi o serie de microfoane? Intervin problemele: putine magazine ofera aceasta posibilitate, iar aproape nicicare dintre ele nu au tratamentul acustic adecvat si nivelul de zgomot redus necesar pentru astfel de teste. Diferenta dintre un microfon condenser si un dinamic va fi evidenta, dar daca iti doresti sa observi diferentele dintre mai multe condensere, sansele sunt destul de scazute sa le apreciezi punctele slabe si cele forte intr-un magazin un nivel de certitudine suficient de bun. O idee pe care am avut-o acum ceva vreme este testarea unor microfoane intr-un mediu acustic cat de cat decent, si postarea lor pe Internet, pentru a se putea asculta in studioul propriu diferentele dintre ele – Test comparativ de microfoane.

Alta idee care mi-a rasarit acum in cap: nu ai cumva o serie de prieteni interesati de astfel de teste? Nu exista un magazin in localitate care sa aiba pe stoc un numar mai ridicat din microfoanele pe care ai dori sa le auzi? Daca raspunsul este “da”, si avem suficient de multi amatori, cred ca s-ar putea propune cu succes oricarui magazin o zi dedicata (de weekend, de exemplu) unui astfel de test, cu un numar mai ridicat de ascultatori care sa stea si sa analizeze diferentele dintre microfoane, si sa-si ofere parerile.

Reverb-ul

Desi este unul din cele mai importante arme din arsenalul inginerului de sunet, in general este tratat cu deferenta – am cunoscut destule persoane care aveau sume maricele investite in instrumente, calculator, monitoare, placi audio, samd, dar foloseau la mixaj reverb-urile native din DAW sau procesoare de reverb externe adecvate in cel mai bun caz pentru o sonorizare live.

Din pacate, acestea au un sunet metalic si murdar, avand tendinta sa-ti aglomereze mixajul, fara sa poata crea o senzatie naturala de spatiu – fa o comparatie directa intre reverb-ul nativ din DAW-ul folosit si o serie de plug-in-uri dedicate (sa nu zic de Lexicon-urile oarecum recent aparute; au si varianta demo, pentru posesorii de iLok) sau cu un procesor de outboard de talie medie (Kurzweil Rumour-ul meu inca ma face sa zambesc fericit cand selectez anumite tipuri de reverb, desi il am de vreo 3 ani si am incercat multe reverb-uri intre timp, fie ele VST-uri sau de outboard).

Sistemul de monitorizare

Inca un punct dificil de atins, din punctul meu de vedere. Foarte putine magazine ofera posibilitatea de testare comparativa a monitoarelor si/sau al castilor, neavandu-le pe stoc astfel incat nu prea ai unde sa le asculti.

Mai important, mediul acustic tinde sa nu fie chiar adecvat unor astfel de teste, putand sa te induca puternic in eroare – o pereche de monitoare de 5” sa para mai basoase decat un sistem de monitorizare 2.1, datorita pozitionarii defectuoase sau din considerente strict estetice a monitoarelor, si al problemelor de acustica ce apar ca si rezultat.

Mare grija si la ce te raportezi – prima oara cand mi-am cumparat o pereche de monitoare de studio (si o placa audio semiprofesionala), aveam impresia ca totul suna fantastic; era prima oara cand auzeam muzica asa cum ar trebui ea sa se auda. Incetul cu incetul si dupa inca multe sisteme si placi audio pe care le-am ascultat, mi-am dat seama de fapt ca respectivul sistem este unul, in cel mai bun caz, “simpatic”, dar totusi departe de ce se poate obtine in domeniu. Cu mult mai multi bani, e drept.

Ca o mica paranteza, in trecere fiind pe la sediul www.soundcreation.ro, am observat ca se instala un stand pentru expunerea si auditia unui numar destul ridicat de modele de casti – vreo 15-20, din cate tin minte. Asta pe langa cele 10+ modele de monitoare expuse. Bravo lor, si sper ca initiativa lor sa fie urmata de cat mai multe magazine din restul tarii. Astfel, incetul cu incetul vom putea si noi sa ne “clatim” urechile, fara sa trebuiasca sa vizitam un anumit satuc din Germania…

Incheiere

Practic, ce am incercat sa subliniez prin intermediul acestui articol este faptul ca, inainte sa faci achizitii de mii de EUR, este mult mai sigur sa asculti cat mai multe echipamente. Poate vei afla dupa cativa ani ca realmente nu simti diferenta dintre EQ-ul analogic de 4000EUR la care visezi de nu stiu cand si un plug-in care costa a zecea parte din suma respectiva. E perfect posibil si nu neaparat un lucru gresit – cu diferenta de bani dintre cele doua poti sa-ti cumperi inca 2-3 echipamente care sa-ti usureze si faca mai placuta munca in mod vizibil. J

Bleed-ul si zgomotele ambientale

Postat de mihai on august 9, 2010  |  No Comments

Sunt nevoit sa folosesc din nou un cuvant in limba engleza pentru a marca un termen al domeniului audio, in lipsa unui termen cunoscut in limba romana – bleed-ul.

La ce se refera respectivul termen? Practic, la sunetul altor instrumente sau boxe care este captat de catre un microfon pus pe un instrument anume – sunetul tobei mici captat de un microfon de toba mare, basul si chitara captate de microfoanele de tobe in cazul unei sesiuni de inregistrari live, sunetul unor casti date prea tare pe o inregistrare vocala, samd. Se diferentiaza de zgomotele ambientale complet de nedorit care pot aparea pe o inregistrare – un scartait de scaun pe o inregistrare de chitara acustica sau huruitul subsonic al unui camion care trece prin apropiere pe o inregistrare vocala.

Desi subiectul princicipal al acestui articol este bleed-ul, voi aborda intai problema zgomotelor ambientale.

Zgomotul ambiental

Atata timp cat nu ai construita o incinta camera-in-camera flotanta, sau nu ai studioul intr-un loc lipsit de orice fel de fauna (cea bipeda tinde sa fie cea mai deranjanta, totusi), se poate intampla ca microfoanele tale sa capteze diferite zgomote nedorite. Pe langa o antifonare cat mai buna a spatiului (LINK serie de articole ), mai poti urma cativa pasi pentru a reduce cat mai mult zgomotele respective:

-         foloseste intotdeauna shockmount-uri la microfoanele folosite, acestea servind la decuplarea lor de podea, care serveste ca si mediu de transmisie a vibratiilor subsonice (camioane, vecinul de la etajul II si sau al subwoofer, samd)

-         ai mare grija la alegerea scaunelor din studio, sa fie cat mai solide; chiar si un mic scartait poate deveni foarte deranjant dupa aplicarea compresiei pe un canal de chitara acustica foarte linistita

-         pentru a mai elimina din zgomotele externe, poti incerca sa folosesti panouri de burete sau vata minerala (nu neaparat bazaltica), plasate in spatele microfonului; cu grija totusi la modificarile de sunet care pot aparea in sunetul captat de microfon datorita acestui panou

-         poti folosi o alta camera aflata in apropierea celei principale de inregistrari, in cazul in care aceasta are un nivel de zgomot mai redus; o sufragerie mai mare, un hol, sau chiar o baie ar putea sa aibe un nivel redus si ti-ar oferi o acustica diferita, posibil (mai) adecvata

Bleed-ul

Din cate am observat, aproape toata lumea fuge cu strasnicie de orice urma de sunet al altui instrument pe microfoanele dedicate altor instrumente. Astfel, incetul cu incetul s-a ajuns la “standardul” inregistrarilor facute cu toate instrumentele separat, pe rand: azi tobele, maine chitara bas, samd.

Dezavantajele acestei practici tind sa devina evidente la capatul sesiunii de inregistrari: un sound curat, dar steril si neinchegat; absenta pulsatiei (a groove-ului) placute care poate aparea in momentul in care cativa instrumentisti buni canta impreuna. Si ulterior ajungi sa te chinui sa mixezi o serie de instrumente disparate ca si sound si ca si feeling, sa fii nevoit sa folosesti tot felul de artificii de mixaj sa compensezi lipsurile respective si asa mai departe.

Si totusi, de ce ai proceda asa? Atata timp cat si Pro Tools si REAPER au o functie special implementata pentru a trimite bleed-ul (crosstalk-ul) intre canale, atata timp cat mare parte din inregistrarile legendare au un bleed ridicat intre track-uri, atata timp cat trupe mari inregistreaza “live-off-the-floor” (toti deodata, doar vocea separat) se poate totusi sa fie ceva la mijloc, iar bau-bau-ul bleed-ului sa aiba, de fapt, o serie de avantaje care sa compenseze pe deplin dezavantajele.

Evident, poti face o trupa sa cante deodata si fara bleed – casti, DI-uri, simulatoare de amplificatoare, samd. Cu mentiunea ca poti tine track-ul de bas, daca iti este suficient sunetul DI-ului si a fost cantat suficient de bine. Poti folosi si scratch track-uri peste care sa se inregistreze mai departe restul instrumentelor. Este totusi o imbunatatire fata de varianta tobe doar cu metronom, ulterior bas peste tobe, samd. Ne apropiem de omenescul care incetul cu incetul a disparut din inregistrarile moderne.

Sa revenim totusi la varianta propusa, de inregistrare live a tuturor instrumentelor, sau macar a partii ritmice – in general fiind vorba de tobe, chitara electrica si chitara bas.

Atata timp cat acustica salii in care se inregistreaza este decenta, practic ceea ce se intampla este ca fiecare microfon functioneaza ca si microfon de ambianta pentru restul microfoanelor – o ambianta perfect naturala, care le da instrumentelor senzatia de spatiu si de dimensiune. Din acest moment, trebuie un pic de grija in pozitionarea tuturor instrumentelor conform imaginii stereo pe care vrei sa o creezi ulterior in mixaj, si, pe cat posibil, in locul in care aceastea suna cel mai bine. O pereche de microfoane de ambianta omnidirectionale pozitionate in mod adecvat vor oferi surprinzator de mult din sound-ul “produsului finit”, daca instrumentele si acustica salii sunt corespunzatoare – microfoanele de apropiere vor ajunge ceea ce ele au fost initial destinate sa fie: pur si simplu niste ajutoare care sa ofere o mai mare intimitate si punch instrumentelor care au nevoie.

Nivelul bleed-ului nu este intr-atata de ridicat pe cat s-ar crede – la o trupa de stoner pe care am inregistrat-o live, cu amplificatoarele de chitara electrica si chitara bas date la maximul pe care il poate o tolera o fiinta umana, bleed-ul de pe overhead-uri (principalul microfon de apropiere “vinovat” de captare al altor instrumente) era aproape inaudibil o data ce intrau in actiune si microfoanele de apropiere pozitionate pe tobe, si complet inaudibil in momentul in care intrau si microfoanele de apropiere de pe restul instrumentelor. Doar senzatia de spatiu si naturalete prima…

Intr-adevar, pot aparea probleme in cazul in care instrumentistii inregistrati sunt complet nepregatiti – de exemplu, o nota scoasa de chitara bas in afara tonalitatii care este corectata ulterior pe track-ul de bas nu prea poate fi eliminata din overhead-uri, si poate deveni deranjanta la nivele foarte ridicate de compresie; ma rog, s-ar putea corecta prin inlocuirea respectivei portiuni de overhead-uri cu aceeasi bucata din melodie unde nota pe bas este cea corecta, dar deja ne complicam.

Intr-adevar, aceasta pledoarie este venita din preferinta mea evidenta pentru “naturalete” si omenesc cand este vorba de muzica. Desi este posibil, e foarte dificil sa scoti un sound ultra-modern, perfect separat (steril, dupa parerea mea – vezi Nickelback si alte trupe ultra-editate de “computer rock”) dintr-o inregistrare complet live. Pentru astfel de inregistrari, exista alte metode decat live-off-the-floor. Pentru cei care prefera un sound mai bland, mai putin curat si disparat, sper ca am facut o prezentare suficienta de ampla incat sa-i imping in directia imbratisarii bleed-ului si a folosirii sale pentru a crea o iluzie a spatiului “real”.

Mihai Toma

Folosirea laptopului in conditii de live si latenta DPC

Postat de mihai on august 2, 2010  |  10 Comments

O blasfemie, veti spune. Nu are cum sa functioneze – mai ales daca e vorba de un sarman PC (variante de Mac folosit in conditii de live s-au mai intalnit totusi prin strainatate, si in ultima vreme si pe la noi)!

Cu toate acestea, cu o placa audio STABILA si un sistem cat de cat optimizat pentru audio, se poate face. Cele cateva zeci de sonorizari si inregistrari live multi-track pe care le-am facut pe un banal laptop HP (vechi de 5 ani) cu procesor Pentium M la 1.73Gb, 512Mb RAM si hard disk intern de 40Gb la 5400RPM stau in spatele acestei afirmatii.

Sonorizari live

Te-ai plictisit sa cari dupa tine un rack de 10HE pentru toate compresoarele si gate-urile necesare pentru un concert live? Rack-ul tau nu are decat 4HE si nu mai incape in el acel ultim gate de care ai nevoie pentru a putea sa tai coada aia enervanta de la tomul pe care l-ai rugat deja de 3 ori pe tobar sa-l acordeze/amortizeze? Ai observat ca vocalistul/vocalista are impresia ca microfonul este facut sa-l tii la lungime de brat si asta poate functiona fara microfonie (in timp ce trupa urla in spate, cu monitoarele date la maxim)? Tot de ce ai nevoie este o placa audio decenta cu mai multe intrari/iesiri, REAPER si plug-in-urile lui incluse (extrem de stabil, usor de folosit).

Eu folosesc un Echo Audio Audiofire 8 sau un Indigo I/O (varianta veche), amandoua ducand pana pe la 3-4ms latenta la monitorizare software, cu pana la 5 gate-uri, ceva EQ-uri si compresoare puse in REAPER (cele incluse), plus un analizor spectral care sa-mi arate ce se intampla pe anumite canale (frecventele pe care apare microfonia pe microfonul vocal, de exemplu). E obligatorie posibilitatea de reducere a latentei pana la valori foarte mici – eu estimez ca deja mare parte din muzicieni nu-si dau seama de o latenta mai mica de 7ms, dar (mi se pare ca) le poate afecta feeling-ul. De aceea prefer reglarea ei undeva pe la 3-4ms, pentru a ma asigura ca nu simt nici un efect secundar al latentei – e deja valoarea la care nici eu nu mai imi dau seama de existenta ei, ca si tobar capsoman pe problema latentei. Poate cu un calculator mai puternic as putea folosi si reverb sau compresoare multibanda (de ce nu reusesc chitaristii sa-si dea seama ca in urma pozitionarii defectuoase a cabinet-ului, pot aparea rezonante ale boxei FOARTE puternice si deranjante, care nu le poti controla doar cu EQ?…), dar cu sistemul actual nu am reusit, pastrand si latenta scazuta.

Un alt avantaj ar fi faptul ca, in urma unei investitii minime intr-un microfon electret de test (Behringer ECM8000, de exemplu), poti folosi laptopul din dotare si un RTA (Room EQ Wizard, freeware si cu multe facilitati) pentru a afla raspunsul salii si problemele de reglare a crossoverului, pe care le poti corecta cu usurinta cu un EQ pe master – sau macar stii de ele si le poti corecta cat de cat din EQ-ul de pe canale.

Configurarea laptopului pentru live

In primul rand ai nevoie de o configuratie care sa aiba o latenta DPC redusa… Un lucru destul de rar intalnit la ora actuala, s-ar parea – pentru desktop-uri, placile de baza Intel P5k, P35 (Gigabyte ar fi avut ceva probleme cu chipsetul respectiv, rezolvate intre timp – deci grija la placile GB mai vechi) si P5b se mentioneaza ca si variante optime – date neconfirmate, dar posibil un bun punct de plecare pentru momentul in care vreti sa-ti faci un posibil desktop pentru live.

Ce este latenta DPC (Deffered Procedure Calls – cereri de intrerupere amanate, in traducere aproximativa)? Pe scurt, latenta este durata de timp din momentul din care se face o cerere de acces la procesor (placa audio care-si cere randul la eliberarea micului sau buffer) si pana in momentul in care i se da curs. Vorbind de o cerere de procesare a stream-ului de date audio, daca acest moment apare prea tarziu, buffer-ul placii audio este deja plin in momentul in care aceasta isi doreste sa mai scrie in el, iar in cele din urma, in momentul in care procesorul va ajunge sa-l goleasca, datele din buffer vor fi fost partial suprascrise sau golite, ducand la “snap, crackle and pop” (dupa cum era reclama la Kellogg’s, daca nu ma lasa memoria) – pacanituri, intreruperi si alte cele, in spiritul comentariilor recente legate de folosirea limbii romanoengleze in articolele scrise. J

Latenta respectiva, spre ghinionul nostru, nu tine de aplicatiile sau serviciile care ruleaza in background, ci de modul de functionare al driverelor fiecarui subansamblu al PC-ului, fie el placa grafica sau bus-urile USB. Pentru a inrautati situatia, nu exista un sistem de prioritizare a acesora (si daca ar exista, e perfect posibil ca placile audio sa fi suferit si mai mult), principiul de executare este FIFO (primul intrat, primul servit). Cererile facute de placa audio nu sunt, din pacate, “considerate” ca fiind critice (cum sunt cererile de intrerupere hardware), iar in lunga lista de cereri de acces la procesor pot surveni prea tarziu. Daca procesorul ajunge prea tarziu la cererea respectiva de lucru cu buffer-ul placii, apar problemele – acesta este motivul pentru care un buffer mare iti rezolva multe probleme; din pacate in conditii de live, NU iti permiti un buffer mare.

Cum afli cam care este valoarea latentei DPC si modul in care evolueaza pe parcursul timpului – luand in considerare ca desi ea poate sa fie majoritar stabila in jurul unei valori mici, se intampla sa apara varfuri de latenta foarte mari (multumita placilor wireless, ca si suspect de serviciu). O micuta aplicatie freeware (pentru uz non-comercial), denumita DPC latency checker:

Pentru mai multe detalii legate de latenta DPC (in limba engleza!), puteti citi documentatia de pe site-ul checker-ului de latenta:

Latenta DPC

Desi nu imi este foarte clar care ar fi valorile optime, din cele citite si din experienta personala, o latenta generala sub 100us este suficienta. La utilizare normala, a mea oscileaza in jurul a 25us, cu varfuri ocazionale de pana la 450us, in situatia in care am activate absolut toate subansamblele laptopului (wireless, card reader, samd). Cu toate acestea, nu am avut probleme la procesare in timp real/inregistrare, nici in aceste conditii. Dar din principiu, opresc din Device Manager toate subansamblele nenecesare activitatilor audio desfasurate.

Ce este de facut daca observi varfuri de latenta foarte mari sau o latenta medie mare? Incepe distractia – cu DPC Latency Checker-ul activat, din Device Manager, te pui si dezactivezi pe rand orice subansamblu care nu este necesar domeniului audio. Ordinea in care le poti lua la puricat pare sa fie urmatoarea: interfata de retea wireless, placa de retea, modem-uri interne, placa audio integrata, bus-urile USB pe rand, periferice pe USB (tastatura, mouse, samd). Grija sa nu dezactivezi subansamble necesare: hard disk, tastatura sistemului, display, samd.

In speranta ca ti-ai rezolvat problemele legate de latenta DPC, sau nu le-ai avut din start, ce ar trebui facut mai departe? Cu mica paranteza ca in momentul acesta fac 101% pe lupul moralist, eu avand un singur sistem de operare pe laptop, vechi de vreun an si jumatate, pe care am instalat absolut toate programele de uz general posibile, a trecut prin minim o devirusare brutala, a servit drept platforma de test pentru plug-in-uri, s-a facut editare video pe el, samd.

Ideal ar fi sa ai doua sisteme de operare pe el: unul de uz general, cu toate aplicatiile, serviciile si prostiile necesare, si altul dedicat strict pentru audio – care nu are instalate decat DAW-ul folosit, cele cateva plug-in-uri si/sau VSTi-uri necesare, are dezactivate subansamblele, procesele si aplicatiile de background nenecesare, samd.

Pentru cei pasionati de IT, exista o aplicatie foarte simpatica denumita nLite cu ajutorul caruia iti poti customiza FOARTE in detaliu direct kit-ul de instalare al Windows-ului, eliminand extrem de multe procese si servicii complet inutile, de care e posibil nici sa nu ai habar. Dar cu un pic de grija, totusi – prima oara cand l-am folosit, dupa vreo 2 ore de taiat cu cutitul prin kit-ul de instalare, am dezactivat inclusiv Firewire-ul… Mare mirare cand nu mai imi functiona placa audio Firewire pe care o aveam pe atunci; dar intr-adevar se misca fantastic de repede…

O mica paranteza: Windows-urile care vin preinstalate pe laptop-urile recente au tendinta sa fie pline-ochi de o serie de aplicatii complet inutile – bloatware, cum i se spune. Daca nu ai posibilitatea de reinstalare a unui Windows adecvat, atunci esti nevoit sa intri in el cu toporul, dezinstaland o serie intreaga de aplicatii, oprind servicii si procese, samd. E un pic de lucru cu ele, mai ales daca nu le cunosti in detaliu, dar este o operatiune care iti da un plus de performata perfect sesizabil.

Ca de obicei, am deviat destul de mult de la titlul original al articolului, datorita prezentarii asupra latentei PDC. Ce as mai dori sa mentionez, pentru a mai dezamorsa un mit care circula prin aer: pe laptopul antementionat, ruland vreo 3-4 plugin-uri cu o latenta de 4.3ms (poate mergea si mai jos, dar nu am vrut sa-mi fortez norocul), am inregistrat in timpul sonorizarilor pana la 10 canale mono, la 24 biti/44.1kHz, pe un hard disk de 5400RPM pe care ruleaza si sistemul de operare. Absolut fara nici un glitch! Si mergand mai departe, atata timp cat nu apar glitch-uri, calitatea semnalului inregistrat este exact aceeasi, indiferent ca folosesti un hard disk la 5400RPM sau un SSD.

Daca vi se pare ca ar fi vreun aspect pe care l-am sarit in descrierea mea, sau unul insuficient abordat, va rog sa mentionati – voi reveni, pe cat posibil, cu detalii.

Unelte utile pentru Home Studio

Postat de mihai on iunie 11, 2010  |  4 Comments

Desi aproape orice inginer de sunet tinde catre o obsesie mai mult sau mai putin sanatoasa legata de echipamentele (de studio) din dotare (precum si compulsia ulterioara de a cumpara din ce in ce mai multe), nu tot timpul se dispune de forta financiara pentru a “imbunatati” in mod semnificativ rig-ul de sunet propriu. In momentul respectiv, o varianta (in afara de adaugarea rinichilor pe piata neagra) ar fi achizitionarea a catorva obiecte ieftine, dar care pot avea o valoare intriseca infinit mai mare decat sculele la care jinduim cu totii. Prin urmare, m-am gandit sa fac o scurta de lista de mici chestii pe care le-am gasit folositoare pe parcursul timpului.

Memory stick USB de viteza mare

Desi este un accesoriu destul de comun la ora actuala, ceea ce e posibil sa nu fi luat in considerare este faptul ca poate fi folosit fara nici o urma de problema pentru backup, sau chiar si pe post de “studio-on-a-stick” – de exemplu, in cazul folositi REAPER, care permite selectarea unor directoare alternative de plasare a DLL-urilor VST-urilor proprii. Practic, poti avea intreaga colectie (cu foarte mici exceptii) de VST-uri precum si sequencer-ul propriu, pe un stick care se misca suficient de repede pentru a nu pune vreo problema. Pe Kinston-ul DataTraveler HyperX am reusit sa si inregistrez si rulez multi-track (pe langa REAPER si VST-uri direct de pe el), parca totusi limitat pe la 6-8 canale de catre viteza de scriere.

O simpla plapuma

Orice patura groasa sau plapuma cu umplutura din poliester – nu recomand duna bunicii, avand in vedere momentul in care penele vor zbura prin camera, o reala placere de curatat – este o metoda de tratament acustic mobil, si perfect la indemana. Poate fi oricand agatata pe peretii unei camere cu acustica prea “vie”, sau pusa intr-un colt pentru a forma un “vocal booth” (borcan, daca preferati) improvizat. De luat in considerare si faptul ca poti acoperi cu ea vocalistul “obosit”-mort dupa o sesiune prelungita de inregistrari.

Accesorii pentru stativul de microfon

Tot din seria “lucruri mici dar utile”, care pot fi atasate, de un stativ de microfon, in cazul de fata: o extensie pentru casti (Stedman SHH, de exemplu) si una pentru partitura (Stedman PC1). Astfel, nu mai trebuie sa te incurci cu stative de partituri care ocupa loc, se darama cu usurinta, precum nici casti care pica de pe stative, sunt calcate in picioare, samd.

Cateva mici atentii pentru pentru chitaristi

La ora actuala, desi mare parte din DAW-uri dispun de tunere proprii, se pot gasi la preturi foarte mici tunere de chitara care functioneaza foarte bine (cel de la Harley Benton, de exemplu). E usor, mic, portabil, si poate fi oricand dus la orice gig, chitaristilor uituci fiindu-le mult mai la indemana sa se acordeze cu o scula “analoaga” decat cu un tuner software, din cate am observat.

Deasemena, cateva stative de chitara (cele in A imi par varianta cea mai buna ca si raport stabilitate/mobilitate/pret), cateva cabluri de instrument jack-jack de calitate, precum si o colectie de pene de dimensiuni asortate va salva multe sesiuni de inregistrari de la actiuni complet inutile cum ar fi decuparea cartelelor de telefon, recositorirea unor cabluri de calitate indoelnica sau plansul dupa gatul rupt al unei chitari sprijinite cine stie pe unde. De fapt, daca ma gandesc bine, achizitionarea penelor nici macar nu e obligatorie – poti pur si simplu sa faci o colectie cu penele de chitara uitate cine stie pe unde (nu glumesc!).

Pedale de chitara

Pe langa utilizarea lor standard, in ajutorul gasirii ACELUI ton de chitara in studio, sau gasirea de noi sound-uri care sa ajute piesa, ele mai pot fi utilizate si in alte feluri, mai mult sau mai putin ortodoxe: la macelarirea in scopuri strict muzicale a unui track de voce, obtinerea unui mojo aparte pe aproape orice instrument, intr-un chain de reamping, sau ca si efect pentru claviaturi si alte instrumente cu iesire audio. Cu un pic de grija la gain-staging, nici nu e (chiar) obligatorie folosirea unui reamp box si al unui DI. Si luand in considere preturile derizorii la care pot fi gasite pe RGC sau pe eBay, iti poti imbunatati paleta tonala considerabil, cu o investitie destul de mica.

Tester de cabluri

Auuuu, s-a stricat (introdu ce vrei aici, de la chitara, procesor de efecte, preamplificator, placa audio, samd)!… Pe langa verificarea de rigoare a prezentei in priza a posibilului alimentator si a routarii corecte a semnalului, ar fi o idee sa verifici si daca toate cablurile din linia de semnal sunt in stare de functionare, inainte sa te pui sa plangi pe seama sculelor defecte. CT2-ul, de exemplu, ofera o varianta extrem de la indemana de testare a posibilelor cabluri defectuoase – pur si simplu introduci cablul in mufele aferente, si incepi sa-l maltratezi, urmarind orice intrerupere a semnalului. Problema rezolvata.

Construieste-ti cablurile proprii

Cu un ciocan/pistol de lipit, o rola de cositor (voi fi putin non-verde, dar recomand cu caldura cel cu plumb, mai ales incepatorilor), cateva tutoriale si video-uri de pe net sau instructiuni de la cineva care se pricepe, vei putea oricand sa-ti faci cabluri pe dimensiunea exacta dorita si la o calitate mult mai mare fata de investitia in cabluri gata facute. Si mai poti si folosi cable tester-ul de la antementionat pentru a verifica exactitatea lipiturii. Doar ne numim INGINERI de sunet, nu?

Controllere

Una din cele mai usoare variante pentru a iti imbunatati si face mai placut workflow-ul cu DAW este achizitionarea anumitor controllere, pentru a face cat mai tactila experienta de mixaj.

O metoda excelenta pentru a te departe de folosirea mouse-ului la mixaj este Presonus Faderport. Faptul ca este plug-and-play cu un numar ridicat de DAW-uri ajuta la integrarea sa fara probleme in aproape orice setup, si mai te elibereaza de tendonita incipienta de la mana dreapta mult prea obisnuita cu mouse-ul. Plus ca automatizarile on-the-fly sunt mult mai placute si creative in momentul in care tii mana pe un fader.

In cazul destul de probabil in care interfata audio nu are posibilitatea de control al volumului, un controller de volum pasiv cum ar fi iNano sau M-Patch poate fi exact de ceea ce ai nevoie. Ai buton de mute si un knob mare de volum, toate la indemana pentru a fi apasate cu o fractiune de secunda prea tarziu in timpul unei inregistrari cruciale de chitara acustica in camera de mixaj, cu monitoarele date la maxim.

Recorder portabil

Vrei sa inregistrezi un scartait de usa strict necesar mesajului artistic al trupei, si usa perfecta se afla la o distanta mai mare decat toate cablurile tale XLR legate in serie? Te-ai gandit ca ar fi o idee buna sa inregistrezi o repetitie a trupei pe care o vei primi in studio, pentru a le putea arata unde ar fi punctele unde ar trebui sa mai studieze inainte de a intra in studio? Ai nevoie de 2 canale suplimentare de intrare A/D sau de o pereche stereo de microfoane de camera (si poti folosi ASIO4ALL cu interfata audio proprie)? Ai o idee geniala de groove in timp ce esti mult prea departe de studio? Nimic mai simplu – Zoom H4.

Masterizarea

Postat de mihai on iunie 2, 2010  |  2 Comments

Dupa cum am promis in articolul anterior, am revenit cu o mica incursiune in domeniul masterizarii si a ceea ce inseamna ea la ora actuala.

In primul si in primul rand, nu este vorba de vreo forma de voodoo (desi unii ar putea tinde sa ma contrazica), nu este un proces pe care va face orice mix sa sune bine (in special in cazul unui aranjament/mixaj slab), ci este pur si simplu o alta forma de arta, asa cum este si cea muzicala sau cea a mixajului. Nu se refera la un set de procesoare, fie ele hardware sau software, prin care se trece o piesa, pentru a iesi la final masterizata.

Din punct de vedere tehnic, masterizarea este pasul final dinainte de multiplicarea unui material audio, dupa ce mixajul final s-a incheiat. Se refera la transformarea unui amalgam de piese intr-un un produs inchegat, din toate punctele de vedere: cel al balansului tonal, al distantei dintre piese, precum din punct de vedere al volumului.

Initial, inginerii de master executau in principiu operatiunea de creare a “glass master”-ului care era matrita pentru o generatie de discuri de vinyl. Nivelul de dificultate al acestei operatiuni era (si este, si la ora actuala, pentru cei care inca mai practica imprimarile pe discuri) considerabil de ridicat, in principiu datorita dificultatii gasirii volumului optim pentru imprimare: daca acesta era prea scazut, pe langa necesitatea ascultatorului de a ridica volumul aparatului utilizat (care am stabilit in articolul anterior ca nu prea se va intampla), va mai rezulta si un nivel al zgomotului de fond mai ridicat; daca nivelul era prea ridicat, la auditie puteau aparea probleme de sarire a capului de citire, si in cazul mai extrem se putea distruge matrita, uneori chiar si capul sau de scriere (un produs extrem de scump, de altfel).

Pe parcursul timpului, inginerii de mastering au gasit metode pentru a ridica volumul final al mediului de stocare final, cu ajutorul compresiei, al egalizarii, si al limitarii. Producatorii si artisti au realizat faptul ca daca un disc se va auzi mai tare la radio sau pe pickup, va suna (in mod aparent) mai bine, si probabil ca va influenta in mod pozitiv vanzarile respectivului material. Astfel, in loc de a fi doar o veriga in procesul de replicare, inginerul de mastering a capatat o influenta mai mare asupra sound-ului final al produsului finit, fie el in format vinyl sau CD audio.

Scopul masterizarii

Masterizarea este considerata procesul final al procesului artistic – este o ultima sansa de a lustrui si de corecta anumite greseli care au scapat procesului de mixaj. Scopul sau principal este de a face tot posibilul ca impactul materialului audio asupra ascultatorului sa fie maxim, indiferent de sistemul pe care acesta il va asculta – un sistem audiofil de 25.000EUR sau niste boxe de calculator de 10RON. De altfel, impactul “la prima vedere” (sau auditie, daca preferati) este, de asemenea, crucial: chiar daca un disc are 2 piese care suna excelent, dar ascultatorul asculta ca prima piesa una dintre celelalte, prima impresie va ramane intiparita in memoria sa; rezultatul ar putea fi un album in minus vandut. Motiv pentru care toate label-urile majore aleg in continuare casele de mastering cu vechime in domeniu, indiferent de talia inginerului de mixaj.

• Un proiect masterizat asa cum ar trebui va suna pur si simplu mai bine –      va suna ca si un produs finit, nu ca si un demo. Si nu neaparat datorita faptului ca inginerul a aplicat o serie de procesoare (fie ele de EQ, compresie, samd), sau a ridicat volumul inregistrarii. Volumele tuturor pieselor au fost aduse la acelasi nivel; filajele (fade-urile) au fost facute corect din punct de vedere muzical, si in directia ceruta de catre material. Distantele dintre piese au fost ajustate pentru a avea o curgere cat mai naturala a materialului de pe disc, iar ordinea pieselor este cea corecta. Posibile erori de mixaj care nu au fost observate au fost editate, si orice urma de zgomot sau eroare de interpolare nedorita au fost eliminate (pe cat permite materialul), inainte ca materialul sa ajunga la fabrica de replicare.

Si totusi, de ce nu e chiar indicat sa ne ocupam personal de aceste aspecte – ca si inginer de mixaj sau artist? Unul din motivele cele mai evidente este faptul ca o casa de mastering va fi considerabil mai bine echipata pentru respectivul proces decat orice studio de mixaj, indiferent de talia sa. Tratamentul acustic si sistemul de monitorizare formeaza un tot unitar, la un cost considerabil mai mare decat dotarea intreaga a unui home studio.

Si totusi, nu echipamentele sunt cheia acestui proces, ci inginerul de mastering. Aceasta este singura activitate pe care o practica – nu trage cabluri, nu pozitioneaza microfoane, nu incearca sa convinga muzicieni sa se acordeze, nu sta 4 ore pentru inregistrarea vocala a doua versuri, samd. Un inginer de mastering isi cunoaste sistemul audio ca si pe propriul buzunar, folosindu-l in mod curent asupra unei mari diversitati de material audio, de la cel mai bun, la cel mai prost, pentru a obtine un produs finit echilibrat si inchegat.

Pregatirea unui material audio inainte de a fi trimis la o casa de mastering

Daca te-ai decis ca doresti sa folosesti o casa de mastering (una care ofera demo-uri asupra pieselor proprii sau care are o reputatie excelenta, de preferat), ar fi cativa pasi pe care ar fi bine sa-i urmezi, inainte de a expedia coletul sau de a uploada mixajele finale:

• nu exagera cu egalizarea, in special pe partea de joase sau inalte; mai degraba trimite un mixaj care sa para putin inchis sau lipsit de basi, pe care inginerul de mastering il va aduce la balansul tonal corect, fara artefactele provocate de anumite egalizatoare de o calitate mai redusa

• nu aplica limitare asupra masterului, si ai grija si cu nivelul de compresie; altfel, inginerul de mastering nu va mai avea “loc” sa isi desfasoare activitatea; revin asupra sfatului din articolul anterior de a trimite mixaje strivite pentru placerea clientului, dar ca materialul care ajunge la master sa fie lipsit de limitare

• in cazul in care ai observat pe parcurs anumite probleme ale materialului (pacanituri, distorsiuni, dezechilibrari intre canale sau tonale), mentioneaza acest lucru inginerului de mastering, pentru a ii salva din timpul (pe care oricum, tu il platesti) pe care il va pierde incercand sa realizeze de unde vine posibila problema

• intotdeauna verifica daca mixajul “supravietuieste” si in mono; desi la ora actuala este o problema mai mica decat era in vremurile radiourilor AM sau a discurilor de vinyl, mai exista suficiente medii de auditie care raman mono: televiziunea, in mare parte, sau anumite site-uri

• calculeaza durata totala a materialului, pentru a o adapta mediului de stocare: in cazul CD-urilor audio standard este vorba de 78:33 minute, de exemplu; in cazul vinyl-urilor, 25 de minute pe fiecare parte este in principiu limita de sus a unui vinyl care sa aiba impact si volum ridicat

Cu toate ca este posibil faptul ca din cele de mai sus sa para ca am facut tot posibilul pentru a va convinge de necesitate si obligativitatea de a trimite un produs la o casa de mastering, scopul nu era acesta. Pur si simplu am incercat sa fac o prezentare asupra a ceea ce inseamna mastering-ul, pentru a fi mai usor sa luati o decizie in aceasta directie, sau intr-un eventual “home mastering”, perfect adecvat anumitor proiecte, in special in cazul in care se acorda destul timp si dragoste acestei tentative.