Nivelul de volum al mixajului final, prin prisma hipercompresiei

Control room A SSLTrecute sunt vremurile in care mixajul se facea, literamente, “la mana”, cu inginerul, asistentii si probabil si producatorul sau trupa stateau in jurul mixerului si aveau un fader, un potentiometru sau un buton de mute sub control, “muncind” impreuna la automatizari pentru a obtine un mixaj cat mai bun. (Din pacate), trecute sunt si vremurile in care se inregistrau atatea take-uri pana ce era scris pe banda de magnetofon era exact ceea ce trebuia piesei, atata ca si interpretare, cat si din punct de vedere tehnic. In rand cu restul lumii si deodata cu aparitiei DAW-urilor si al consolelor care dispun de sisteme complexe de automatizare, procesul de inregistrare si mixaj a suferit mari modificari pe parcursul timpului, punandu-se un mult mai mare pret pe “perfectiunea” rezultatului final, cu toate plusurile si minusurile de rigoare – o mai mare parte din acest rezultat fiind pasat pe umerii inginerului de sunet.

Oricum, indiferent de mediul de stocare al mixajului final, de modul de lucru, de procesul de masterizare, si chiar si indiferent de publicul tinta, inginerul de sunet este obligat sa ia pe parcursul procesului de mixaj o serie de decizii cruciale, cu singurul scop de a aduce un zambet pe fata ascultatorilor, a face un om sa dea din picior sau sa il duca intr-o anume stare de spirit.

Dupa aceasta introducere nu neaparat scurta, sa trecem la aspectele pe care doream sa le prezint in acest articol, pe care le consider cam cele mai importante aspecte de principiu ramase de actualitate in domeniu, poate chiar singurele: nevoia de a obtine un volum final cat mai ridicat prin prisma folosirii hipercompresiei si a limitarii, precum si insemnatatea acestor aspecte asupra procesului de mastering.

Un nivel de volum competitiv

Incepand din anii ’50, inginerii de sunet au incercat sa ridice cat mai mult nivelul sonor perceptual al mixajelor, pentru a le intrece pe cele care ieseau din alte studiouri. Motivul este simplu, si clar – prin comparatie, orice melodie care este mai tare, va da impresia ca suna mai bine decat una care e mai incet (o afirmatie putin cam prea generalista, asupra careia voi reveni – paranteza facuta pentru a nu mi se sari, inca, in cap).

Indiferent de deceniu, problema obtinerii unui volum ridicat era majoritar bazata pe mediul de stocare a muzicii – discurile de vinyl, in prima faza. Un disc care fusese imprimat la un volum prea ridicat ar fi facut capul de citire sa vibreze prea puternic, ducand la iesirea sa din sant si la un disc care “sarea”. Dupa aparitia casetelor magnetice, daca volumul era prea ridicat, sunetul imprimat pe ele incepea sa fie distorsionat, si inaltele incepeau sa dispara incetul cu incetul (un efect dorit pe anumite instrumente, dar in nici un caz pe tot mixajul, tot timpul). Dupa aparitia tehnicii digitale si a mediului sau de stocare cel mai raspandit, CD-ul, orice mixaj care trecea de 0dB FSD (limita efectiva a mediului digital) ducea la clipping digital, cel mai “urat” (din punctul meu de vedere) lucru care i se poate intampla unui mixaj complet.

Cu toate aceastea, pe parcursul timpului nivelul de volum mixajelor a crescut incetul cu incetul, in principiu in urma aparitiei tehnicii si a limitelor digitale, cu abilitatile lor de look-ahead, care, in cazul in care au fost folosite cu atentie, duceau la un volum ridicat, fara aparitia clipping-ului digital sau al distorsiunilor de banda magnetica.

In mod normal, ridicarea finala a volumului era obtinuta de catre inginerul de mastering. Un mixaj cu dinamica dorita si acceptata de catre artist si/sau de catre casa de discuri, acesta era trimis inginerului de mastering, care ridica nivelul de volum, incercand in acelasi timp sa pastreze cat mai mult din impresia de dinamica a piesei – revenind la ce am spus inainte legat de “orice e mai tare va suna mai bine”, e destul de clar de ce procesul de mastering a devenit incetul cu incetul ceva asemanator cu voodoo-ul in perceptia muzicienilor.

Problema intalnita de catre inginerul de mixaj la ora actuala (asta in cazul in care nu se fac pachete de mix&master, cum se intampla deseori la noi) este faptul ca artistii in general vor ca inclusiv mixajul final sa aiba nivelul ridicat pana in punctul in care poate sa concureze cu mixajele deja trecute prin masterizare, de la primul mixaj de principiu. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care sunetul consolelor SSL a devenit atata de impregnat in mintea oamenilor – compresorul de pe master bus a fost folosit si/sau abuzat de atatea ori de catre inginerii de mixaj incat si-a facut culcus in urechile oricarei persoane care a mai auzit vreo piesa inregistrata (exagerez, evident).

La ora actuala, luand in considerare numarul ridicat si accesibilitatea limitelor digitale, nu e deloc dificil limitezi un mixaj pana la strivire, doar de dragul volumului – dar asta NU inseamna ca esti obligat sa o faci. Si astfel am ajuns la cel de-al doilea aspect in discutie, respectiv…

Hipercompresia

Un nivel prea ridicat de compresie sau de limitare (tot o forma de compresie, in cele din urma) pe mixajul final a capatat incetul cu incetul denumirea de “hipercompresie”. Mai jos, avem cateva posibile motive pentru care NU este neaparat de dorit.

  • –         inginerul de masterizare nu are cum sa o contracareze pentru a isi putea desfasura activitatea cat mai bine
  • –         prin abuz, se ajunge linistit la punctul in care de fapt fura din viata mixajuului, transformandu-l intr-un fel de zgomot de fond care nu transmite mare lucru
  • –         un mixaj hipercomprimat care este apoi transformat in MP3 (sau alte formate similare) vor adauga artefacte nedorite, datorita faptului ca nu se “descurca foarte bine” cu materialele cu volum RMS foarte ridicat
  • –         headroom-ul pe care inginerul de master l-ar putea folosi nu mai exista

O piesa care a fost hipercomprimata nu va mai avea dinamica, ramanand doar cu un volum ridicat, dar fiind lipsita de viata sau de orice factor care sa incite ascultatorul. Daca te uiti la ea intr-un DAW, va arata aproximativ ca o caramida, si probabil ca va suna similar.

Acestea fiind zise, e importanta obtinerea unui mixaj care sa aiba un volum RMS care sa tinda (subliniez, sa TINDA) catre cel final, pentru a ii oferi artistului o vedere cat mai exacta asupra modului in care va suna piesa dupa master. Metoda cea mai intalnita este folosirea compresorului de master bus pentru acest lucru.

Acesta e setat in general in felul urmator: raport de compresie scazut (multumesc pentru corectura, Omu) de 1.5:1 sau 2:1 (in functie de compresor, poate fi si 4:1, la SSL Master Bus Comp, de exemplu), un atac si un release lent. Astfel, mixajul va obtine un nivel relativ mai constant – dupa nu mai mult de 5dB de compresie (2-4dB in general). Practic, acesta este punctul in care ar trebui sa te opresti, dar datorita cerintelor publicului, se va trece la punctul urmator. Cu o mica paranteza – iesirea post-compresor si inainte de urmatorul etaj este cea care va trebui trimisa inginerului de master, nicidecum cea ulterioara pasului urmator, respectiv limitarea.

Aceasta consta dintr-un limiter digital setat la -0.1dB FSD sau -0.2dB FSD, pentru a previne clipping-ul; apoi se seteaza gain-ului de intrare al limiterului pana se obtine volumul efectiv dorit.

Astfel, vei putea beneficia de ceea ce este mai bun din ambele lumi – artistului ii vei putea da un mixaj care sa fie comparabil cu volumul pieselor pe care le aude la radio (nu ar fi oare cu atat mai simplu sa i se poata explica sa dea volumul mai tare la aparatul de auditie, pentru ca e vorba de un mixaj…) si inginerul de master va primi un mixaj cu suficient headroom pentru a putea sa se ocupe de procesul de masterizare asa cum ar trebui.

Acestea fiind zise, voi incheia aceasta pregatire a articolului de saptamana viitoare, respectiv cel legat de masterizare si ce insemna ea in contextul muzical actual.

13 comentarii la „Nivelul de volum al mixajului final, prin prisma hipercompresiei

  • 29 mai 2010 la 8:38 pm
    Permalink

    Disney mixează în -18 dB toate filmele. Adică nimic peste -18 dB decît transientele
    O lectură foarte interesantă apare aici între diverşi ingineri de sunet şi designeri de scule
    http://recforums.prosoundweb.com/index.php/mv/msg/4918/0/240/0/
    Caută posturile lui Paul Frindle în special. Sînt peste 25 de pagini în threadul ăsta. Şi cred că vreo 15 posturi a lui Frindle care împreună formează o carte obligatoriu de citit pentru cine calcă prin studiouri.
    Paul Frindle e designer de console SSL analogice şi console Sony digital, o autoritate în materie.

  • 31 mai 2010 la 5:57 am
    Permalink

    Sunetul de film e una si muzica de tip mainstream e cu totul altceva. Tranzientii pot depăsi -18 dar nu oricât (asta nu spune mare lucru în sine). Peste -6 si inginerul de sunet care masterizează pelicula va intra în panică (am pătit asta).

    La film mixajul constituie stadiul final, la muzică masterizarea. Alte feluri de mâncare, cu totul altele.

  • 31 mai 2010 la 6:55 am
    Permalink

    Legat de hipercompresie si asa numitul aspect de „cărămidă” a trackurilor atunci când sînt vizualizate într-un editor audio (destul de irelevant lucru, după umila mea părere), se poate foarte bine realiza un master care să aibă un foarte bun impact si să arate exact asa. Tocmai asta e treaba ingnerului de mastering, si cel care face asa ceva stie exact cum si cu ce să facă acest lucru. Ca o notă, lucrul ăsta nu se face printr-o hiper compresie, nicidecum, ba chiar uneori e posibil ca nici măcar să nu fie nevoie de introducerea unui compresor în lant iar gain staging-ul să fie făcut din eq. Cheia loudnessului în industria muzicală actuală stă în convertoarele de înaltă fidelitate folosite în etapa finală.

  • 31 mai 2010 la 2:40 pm
    Permalink

    ok am greşit, m-am grăbit. Disney înregistrează, proceseză, stochează, mixează, în maxim -18dB. Din acelaşi material se masterizează „muzica mainstream” pentru că Disney are hituri în fiecare film, care ajung pe radio. Adică nicidecum nu sînt lucruri diferite.
    N-am înţeles al doilea mesaj. Te-am trimis la forum şi textele lui Paul Frindle tocmai pentru că loudness-ul şi apropierea de 0 dB e o dogmă greşită. Nu e vorba de hipercompresare, de fapt nu e vorba de compresare deloc. Nu contează convertoarele aşa mult, adică nu contează firma, în momentul în care ai sărit de cifra magică de 350 $ / canal lucrurile sînt matematic apropiate. În textele din forum o să găseşti oameni care pe convertoare Apogee sau Prism sau RADAR au descoperit la sfatul lui Frindle că dacă înregistrezi/procesezi/mixezi la -10 chiar -16 dB sunetul se schimbă în bine. Iar Frindle explică ştiinţific şi foarte corect de ce. Cel mai simplu test cu generatorul de zgomot alb te lămureşte repede. Nici măcar nu sînt texte greoaie, sînt explicaţii pentru toată lumea.

  • 1 iunie 2010 la 2:47 pm
    Permalink

    Vorbesc din experienta mea personală legată de sunetul de film si mastering, nu din cititul pe forumuri. Viata a făcut ca să îl fac pe primul într-o perioadă si pe al doilea de ceva timp deja. ÎN cazul pasteringului voi spune atât: se practica de ani buni valori RMS de -7dB în mastering. Personal nu-mi permit, ca si sute de alti ingineri de mastering, să vină clientul si să-mi spună că muzica lui sună prea încet, atât la radio cât si în club. A discuta mai departe pe acest subiect e chestie de principii si nu de realitate „industrială”. Forumurile de mastering sînt pline cu tone de dezbateri pe subiect, este inutil să abordăm si aici.

    Threadurile cu Frindle le urmăresc de câtiva ani, multumesc de „trimitere”, nu e cazul, chiar folosesc (legal, evident, cu toate că politica de la Oxford este execrabilă) de o bună vreme pluginurile lui, inclusiv recentul DSM, deci stiu despre ce si cine este vorba.

    Problema care o ridică Frindle si este perfect valabilă priveste headroomul în domeniul digital. El spune acelasi lucru în foarte multe cuvinte. Ideea de bază, pentru cei care citesc acest blog, este ca în domeniul digital să nu se depăsească -6dB, de la înregistrare la înlăntuirea procesoarelor (adică dintr-un plugin în următorul să nu trimiti semnal mai mare de -6), pentru a obtine un rezultat optim. Toate aceste lucruri tin de domeniul înregistrărilor si al MIXAJULUI. Nu se aplică în mastering, unde de fapt este absurd să ridici problema că „loudness-ul şi apropierea de 0 dB e o dogmă greşită”. Repet, e o discutie de principiu si nu are legătură cu realitatea practică a industriei muzicale. Ceea ce are cu adevărat legătură (si ceea ce face fiecare inginer de mastering) este obtinerea loudnessului cu pierderi minime. Dacă pentru tine nu contează convertoarele (eu folosesc Apogee si Lavry, pentru mine contează si sună incomparabil fată de RME si celelalte firme pro-sumer) este alegerea ta, însă în momentul când vei vedea că „lovirea” unui Lavry cu semnal peste 0dB sună mult mai bine decât limiterul lui Frindle (Oxford sau DSM) pentru că asta ti se cere dacă lucrezi în domeniu (dacă nu, poti alege oricând altă meserie), mai discutăm atunci.

  • 1 iunie 2010 la 3:06 pm
    Permalink

    De fapt legat de depăsirea lui zero db (!) în mastering, un faimos inginer pe nume Dave Collins spune că acest lucru nu este relevant nici măcar pentru masina de stantat cd-uri, unde ele nu sînt interpretate ca erori. Alti ingineri preferă să mentină un prag la -0.2db.

  • 1 iunie 2010 la 8:54 pm
    Permalink

    Mă scuzaţi că v-am deranjat domnu OMU. Îmi plac înţepăturile, sînt la fix. Experienţa ta personală masivă mă impresionează pînă la lacrimi. Adevărul e că din cometariul tău răzbate o plictiseală superioară care mă deranjează. Credeam că e un blog de informare pe bune.
    N-am auzit în Romania de „ingineri de mastering”, n-am auzit de vreo şcoală în Romania de nimic legat de sunet, în afară de SAE din politehnică care e doar un simplu curs de fapt, şi de masteratul de sunet şi lumini de la UATC înfiinţat anul trecut de Horia Murgu şi Mircea Florian.
    De fapt în Romania nu se face mastering de nici un fel (film sau muzică) dintr-un motiv simplu. Nu există scule pentru că nu există oameni. E un cerc vicios. Ştii tu vreun film masterizat în Romania în ultimii 10-15 ani ????????? Poate filmuleţe. S-au fript destui de-a lungul timpului.
    Despre masterizarea muzicală în România numai de bine. În ultimii 15 ani am văzut încercări destule, ba chiar cu bani grei, dar reuşite mai puţin. Masterizarea de CD pe bune nu cred că se face în România. Eu personal nu am auzit. În schimb ştiu că toate trupele care îşi permit o fac afară.
    Eu personal cunosc de exemplu 2 puşti care au plecat la SAE dar au declarat că nu se mai întorc în România. Şi nu sînt singurii. Iar români care masterizează muzică în Romania n-am auzit, decît rock şi dj-ială. Există însă români care masterizează afară la cel mai înalt nivel posibil.
    Despre masterizare şi convertoare cred că n-ai citit bine ce-am scris. Eu am scris înregistrare/procesare/mixare, nu apare cuvîntul masterizare. Iar convertoarele pe care le-am dat exemple nu sînt în categoria pro-sumer. Poate doar Apogee care e şi cel mai ieftin. Despre RME eu n-am zis nimic. Dacă Apogee şi Lavry sună foarte bine pentru tine atunci eşti fericit. Eu încă nu am auzit un convertor care să-mi placă. Am auzit doar convertoare pe care le pot suporta.

  • 1 iunie 2010 la 9:27 pm
    Permalink

    Filmele românesti se masterizează de regulă în Ungaria.

    Industria muzicală si scoala nu sînt chestiuni interdependente, de unde irelevanta necesitătii unei scoli. Sînt extrem de multi ingineri cu nume mari care au plecat de la stadiul de sofer sau basist.

    Masterizarea cd-urilor scoase în România se face în Ungaria si Germania, tehnic noi discutăm de premasterizare, numită generic masterizare pentru simplificare. Am discutat despre mastering datorită asa numitului aspect „de cărămidă” invocat. Ai tinut să mă corectezi si am precizat exact la ce mă refer.

    Legat de convertoare e nasol să nu auzi ceva care să-ti placă. Pentru mine Lavry face ca efectiv să pot savura muzica (ca DAC) si îmi dă senzatia că păstrează toate calitătile unui compresor pe lămpi cum e Phoenix (ca ADC). Într-adevăr, sînt fericit.

    Oameni care comentează în ce priveste calitatea productiilor la noi sînt destui. Ca si la fotbal. Realitatea este că nivelul productiilor creste de la an la an, iar dovada este faptul că muzica românească a început să se vândă deja destul de bine si pe afară, în tări cu o industrie bine stabilită. Există la români mitul lucrului în străinătate, dar am auzit variante făcute la noi care stăteau în picioare lângă cele lucrate, de fitză, în altă tară.

    Eu cunosc un asistent, nu absolvent, de la SAE, care a venit si s-a stabilit în România.

  • 6 iunie 2010 la 10:06 am
    Permalink

    Noroc că s-a cam terminat cu industria muzială în general. Altfel ne umpleam de șoferi cu diplomă de ingineri. Eu cred cu totul în irelevanța școlii în general, de unde și nevoia de șoferi-medici chirurgi eventual chiar neurochirurgi. Și eventual de șoferi-cîntăreți de operă, șoferi-critici de film, etc. Cred că și Costel care e pe afișe la Ateneu acum, era șofer, nu-i așa, sau bucătar, nu cred că era om de serviciu, nu?

    „Am discutat despre mastering datorită asa numitului aspect “de cărămidă” invocat. Ai tinut să mă corectezi si am precizat exact la ce mă refer.” La ce te referi????? Te-am corectat referitor la aspectul de cărămidă???? Vrei să fi mai clar??

    Muzica romînească se vinde afară exact în cantitățile corecte pentru ce este : o ciudățenie. Aproape oricare țară din blocul estic vinde de n ori mai mult ca Romania. Unii vînd chiar de x ori mai mult: Turcia, Grecia, Serbia, Bulgaria, Polonia. Restul sint doar pe la n față de noi. Noroc că am început să facem filme cu adevărat în ultimii 7-8 ani și probabil din direcția aia o să vină salvarea în domeniul audio. Deocamdată totul se face afară dar sper ca în niște ani să se mute înapoi.
    Oamenii care comentează calitatea producțiilor audio de la noi au dreptate. De la scena live unde nu există sunetiști (asta chiar o știu foarte bine și pe pielea mea) la filme unde nu se înțelege ce vorbesc actorii, la producții muzicale cum e Seling/OVI de la Eurovision. Sintem o țară cu urechi de tablă, asta e părerea mea, dar cu mulți șoferi care abia așteaptă.
    Filmele romănești se masterizează unde zice producătorul, de regulă în Franța și Italia. Cred că Franța are cam 40% din total. Ungaria poate 20 % deși nu cred. Dacă fac socoteala că mulți își aduc și sunetiștii de film din Franța; mixează/procesează și chiar fac PS în Franța iese chiar mai mult. Eu lucrez cu un regizor care a fost de 4 ori în Italia anul ăsta pentru sunet. Și în Italia a ajuns să muncească mai mult la sunet decît la culoare pe imagine pentru că românii care au făcut sunetul au făcut numai gogomănii.

    Și ce face asistentul de la SAE în Romania?

  • 6 iunie 2010 la 3:04 pm
    Permalink

    MAREA problema a sunetului in Romania e CAPTAREA. Oricat de guru ai fi in postprocesare, un sunet captat prost poate deveni doar acceptabil

    Daca tot ati ajuns la capitolul „sunet de film”, am auzit recent niste filme romanesti care ma cutremura, din punct de vedere al sunetului – Amintiri din epoca de aur, de exemplu, are dialoguri panoramate, diferente de nivel al dialogului de 60 db, tranzitii bruste mono-stereo, loopuri penibile cu pasarele si multe, multe altele. Ulterior i-am „cautat” pe autorii mixajului si iata ce-am gasit:

    http://2009.nextfilmfestival.ro/video-stefan-rucareanu-si-laura-lazarescu
    „Din punct de vedere tehnic, cu ceea ce am avansat a fost ca am lucrat pe calculator”… Cutremurator ?

    http://www.tabu.ro/articol_6141/laura_lazarescu_transforma_sunete_si_le_potriveste_pe_imagini.html
    „Sunt frecvenţe în zona başilor care îmi bubuie foarte tare.” Limbaj elevat…

    Atunci cand nu se va mai lucra pe genunchi si cu minime cunostiinte, o sa avem sanse sa intelegem ce se vorbeste si in filmele „mioritice”…

  • 7 iunie 2010 la 5:00 am
    Permalink

    Ti-am sugerat să discutăm (măcar) pe mail sau pe viu. Toată povestea asta ne duce în cu totul alt… „film”.

  • 7 iunie 2010 la 11:23 am
    Permalink

    Poate nu ştii dar în UNATC la secţiunea multimedia se predă montajul pe film. Adică cu foarfeca în mînă. Nu e glumă….nu mai rîdeţi acolo în spate vă rog frumos.
    Deci după nişte ani de facultate e normal să spună că au avansat foarte mult ……să lucreze cu calculatorul. Au ajuns să lucreze în domeniul digital….îţi dai seama? Trebuie să recunosc că interviul m-a lăsat mască.

  • 8 iunie 2010 la 4:24 am
    Permalink

    Off topic tipic romanesc, fie.

    Intr-adevar inregistrarea e veriga slaba la noi, insa nu neaparat datorita faptului ca baietii care trag nu stiu sa faca asta, ci dintr-un motiv ceva mai complicat care isi are radacinile in mostenirea cinematografica comunista. Sint si acum foarte multi regizori care fac cadre imposibile pentru sunet (nu au viziune/habar), operatori incomozi, luministi batuti in cap etc. Este o lume compicata in care trebe sa lupti ca sa scoti ceva inteligibil. Sint povesti „horror”, la unele am fost de fata. Stiu oameni foarte buni care au avut probleme dezarmante in a-si facemeseria, si nu pentru ca nu stiu sa tine o prajina deasupra actorilor.

    Din acest motiv se ajunge extrem de des la post-sincron, unde sunetul isi pierde naturaletea etc.

    Dincolo de asta, fiti obiectivi si observati ca sunetul copiilor din interviu este curat, perfect utilizabil, chiar daca terminologia nu e academica, chiar post sincroanele sint foarte ok.

    Daca chiar vreti sa va convingeti ca si romanii fac treaba, imi amintesc de un film cu W. Snipes, imi scapa, titlul, scuze, unde coloana sonora e romaneasca, si chiar daca nu e extrem de „fancy”, te poti pacali daca nu asculti cu atentie (la partea de sfx e mai usor de observat, dar asta si pentru ca la noi doi trei oameni fac tot).

    Dupa mine e minunat ca acesti copii au entuziasmul si pasiunea sa faca chestia asta in locul batranilor blazati care folosesc aceleasi sunete de flinte din filmele cu primu razboi mondial, si diferenta se aude.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.