Mixing pe casti, comb filtering, efect Haas, si mituri audio

Desi sustineam cu tarie intr-un articol precedent sa NU se mixeze pe casti, incetul cu incetul, fortat de imprejurari si ajutat de Audio-Technica ATH-M50 (primele casti pe care am reusit sa scot mixuri folosibile), am ajuns si eu sa folosesc castile la mixaj, si de ce nu, la auditie. Nu e acelasi lucru ca si pe o pereche de monitoare pozitionate corect intr-o camera tratata acustic cat de cat, dar asta este.

O problema clara, mentionata in articolul antementionata, ramanea separarea extrema si artificiala a imaginii stereo, care duce la pozitionarea incorecta a instrumentelor in campul
stereo, folosirea ineficienta a reverbului, samd. Alta problema, care nu am reusit sa o compensez in timp era
mult mai rapida obosire a urechilor la ascultatul pe casti. Dar recent, am descoperit un plug-in freeware care pot spune ca mi-a facut viata considerabil mai usoara in aceasta directie – Refined Audiometrics HDPHX:

http://refinedaudiometrics.com/products-hdphx.shtml

Refined Audiometrics este aceeasi firma care ne-a oferit si unul din cele mai bine vazute EQ-uri software de mastering, respectiv PLPar, precum si mai putin cunoscutele dar inovatoarele System 1000, 2000 si 5000, produse destinate persoanelor cu deficiente auditive.

HDPHX este un produs mai putin inovator, dar extrem de folositor si freeware, desi este bazat pe aceeasi tehnologie de procesare de rezolutie inalta specifica Refined Audiometrics. El este destinat auditiei pe casti, precum si mixing-ului. Implementarea este facuta pe baza teoretica a efectului Haas (nota explicativa mai jos), si adauga semnalului audio o „dublura” intarziata in timp si atenuata, pentru a simula modul in care o camera reactioneaza din punct de vedere acustic, prin reflectii primare si secundare. Aceasta dublura combina partial semnalele de pe canalele L-R, apropiind auditia pe casti de efectul de „crosstalk” pe care il genereaza reflectiile dintr-o camera. Rezultatul final este un mix stereo mai ascultabil pe casti, fara a obosi cu timpul, precum si o mai mare usurinta la pozitionarea instrumentelor in mix, implicit un mix final mai reusit. De asemenea, raspunsul in frecvente joase este mai apropiat din punct de vedere psihoacustic de cel dintr-o camera – apare un boost finut al acestora, ajutand la un mix cat mai bun, fara atatea probleme legate de inclinarea raspunsului in frecventa spre mixaje mai intunecate (cum deseori mi s-a intamplat).

Evident, trebuie sa existe si minim un dezavantaj. Adaugarea respectivelor semnale intarziate genereaza un efect psihoacustic denumit comb filtering – deloc surprinzator, acelasi efect este intalnit si in orice incapere, datorita reflectiilor pe care facem tot posibilul sa le tratam, pe cat posibil, pentru a obtine o acustica folosibila intr-o incapere. El se manifesta prin modificarea raspunsului in amplitudine al semnalului in mod inegal la anumite frecvente, datorita insumarii semnalului reflectat (care ajunge la receptor cu o intarziere temporala) cu cel direct. Cu toate acestea, consider de preferat efectul subtil de comb filtering provocat de acest plug-in, fata de oboseala si separarea stereo extrema care apar in cazul folosirii castilor la auditie fara HDPHX.

O alta problema este posibilitatea aparitiei unor distorsiuni pe frecventele joase, datorita cresterii subtile in amplitudine antementionate, in cazul in care semnalul de intrare in plug-in este de nivel ridicat – nu am considerat-o o problema reala, luand in considerare faptul ca problemele de zgomot, raspuns inegal in frecventa, samd, asociata gain-stageing-ului slab si la nivel scazut nu apar in mediul digital; se poate da totul mai incet, si se elimina aceasta posibila problema.

Iarasi voi divaga, cum imi este obiceiul – unul dintre miturile des intalnite in domeniul mixing-ului digital este faptul ca inregistrarea semnalelor cat mai puternice si rularea master bus-ului cat mai aproape de limita superioara este benefica din punct de vedere al calitatii semnalului audio. Pe baza testelor proprii, am constatat exact opusul, sustinut si de considerabil de multe persoane cu o experienta mai vasta decat cea proprie. Cand este vorba de inregistrare, motivul pentru care tinde sa sune chiar mai prost un semnal inregistrat aproape de „rosu” este faptul ca electronica analogica a preamplificatoarelor si a convertoarelor AD (din semnal analogic in semnal digital) tinde sa se apropie de limita superioara de functionare, mai ales in cazul circuitelor mai slab implementate, care se pot gasi in multe din produsele prosumer sau semi-profesioniste folosite in home studio-uri – practic, iese din zona de amplitudine in care suna cel mai curat si mai fidel. Ca si o regula generala, in cazul folosirii echipamentelor semi-profesioniste, as recomanda ca semnalul inregistrat sa ruleze in general pe la -18dB FS (la 18 dB sub limita superioara pe care o poate atinge semnalul digital), cu varfuri ocazionale pana la -10dB FS sau -12dB FS. In cazul folosirii convertoarelor de 24biti de calitate (cum sunt in mare parte din echipamentele ieftine destinate home studio-urilor actuale), nu se va pierde nici o urma din finetea semnalului, iar raportul semnal-zgomot va ramane neschimba. Chiar si pe convertoare de 16biti de calitate nu se va observa o scadere semnificativa sau nici macar audibila a calitatii semnalului, chiar o imbunatatire, datorita celor antementionate. Unele persoane merg si mai departe pe aceasta idee, sustinand ideea ca un mix-bus digital rulat in jurul a -16dB FS (inainte de etapa finala de compresie/limitare, care oricum il aduce la 0dB FS) poate obtine rezultate mai bune si mai clare. Desi aceasta idee pare sa contrazica cunostiintele mele legate de tehnicile de insumare digitala, in urma unor teste A/B semi-oarbe, si poate ajutat si de efectul placebo, am ajuns sa cred in posibilitatea existentei unei baze reale – poate datorita posibilitatii de overload al rularii anumitor plug-in-uri peste 0dB FS, chiar daca semnalul este atenuat ulterior. Indiferent, nu este o practica rea de mixaj sa mergeti cu nivelele reglate cat mai conservator pe canale si la iesirea din plug-in-uri, in mod sigur si argumentat si teoretic in cazul folosirii DAW-urilor in virgula flotanta sau cu un bit-depth fix mare – nu se va pierde din calitate, in mod cert.

Revenind la HDPHX, acesta poate fi folosit in doua feluri: pe playerul audio de electie, strict pentru o auditie mai lejera, sau pe master bus, ca si ultim plug-in. In cazul in care folositi Winamp, exista un VST bridge freeware care poate rula plug-in-uri VST – aveti link-ul mai jos:

http://www.winamp.com/plugins/details/146317

Ce nu trebuie uitat este faptul ca HDPHX este un simulator de boxe destinat STRICT auditiei pe casti, si nu este un plug-in care trebuie imprimat pe export-ul final al mix-ului. Implicit, trebuie scos inainte de a face export la piese sau inainte de a asculta si de a lua decizii pe o pereche de boxe sau monitoare. Efectele sale nu sunt de dorit pe un mix final, chiar daca acesta urmeaza sa fie ascultat de catre end-user pe casti!

Si dupa cum am mentionat mai sus, urmeaza sa prezint pe scurt la ce se refera efectul Haas, baza pe care este construit HDPHX. Efectul Haas este un efect psihoacustic care se refera la o serie de fenomene auditorii, cunoscute sub denumirea de „legea precedentei” sau „legea primului front de unda” – pe baza acestor fenomene urechea umana reuseste sa localizeze pozitia unei surse de sunet in spatiu. In momentul in care doua sunete apropiate ca si intensitate apropiate ajung la urechea umana, unul dintre ele cu o intarziere temporala datorata distantei mai mari, ascultatorul va percepe locul cel mai apropiat ca si sursa a semnalului, chiar daca acesta are un volum mai MIC, cu pana aproape de 6dB SPL – practic, apare un efect involuntar de inhibitie senzoriala, urechea ignorand cel de-al doilea semnal din punct de vedere al plasarii sunetelor in spatiu. Acest efect se manifesta in cazul in care distanta temporala dintre cele doua sunete nu este mai mare decat 30-40ms. Daca perioada de timp este mai mare, sunetele vor fi percepute ca si provenind din surse diferite, sau, in termeni mai uzuali, ecou. Aplicabilitatile acestui efect sunt multiple, folosirea de catre inginerii de sunet a unor semnale intarziate in limitele efectului Haas fiind larga, si incepe din anii ’70. De exemplu, putem dori sa pozitionam un instrument in partea stanga a campului stereo, iar volumul acestuia sa fie cat mai ridicat, fara a overload-ui bus-ul pe partea stanga; prin urmare, putem pune un duplicat al semnalului intarziat cu 15-30ms pe partea dreapta a campului stereo (17-20ms pare sa fie „numarul magic”) – se va obtine o crestere a volumului perceput cu 3dB, amandoua bus-uri (L-R) vor rula la acelasi volum efectiv, iar urechea umana va percepe sunetul ca venind in continuare din partea stanga, mai plin, exact efectul pe care ni-l doream. Dezavantajul acestei tehnici este aparitia unui efect de comb filtering destul de neplacut in cazul insumarii in semnal mono, putand sa ducand pana aproape de disparitia semnalului dorit.

Ca de obicei, am sarit de la un subiect la altul, desi punctul de pornire a fost HDPHX-ul. Concluzia mea ar fi – este un plug-in care poate ajuta la mixaj, este folositor si strict la auditie in cazul in care suntem „obligati” sa ascultam muzica pe casti pe termen mai indelungat, iar mare parte din efectele secundare nu sunt suficient de audibile pentru a decompensa avantajele, din punctul meu de vedere. Este freeware – incercati-l pe propria piele si trageti concluziile proprii.

Disclaimer: am intalnit oameni care pot mixa fara probleme, si cu rezultate excelente, majoritar lucrand cu casti si verificand pe alte sisteme rezultatul final. Nu fac parte din acea categorie, din pacate, si nici nu am tot timpul necesar pentru a verifica pe inca 3-4 sisteme audio fiecare mix, desi ar fi frumos.

2 comentarii la „Mixing pe casti, comb filtering, efect Haas, si mituri audio

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.